Cum își aleg creștinii cariera?

Considerată drept una dintre cele mai importante decizii din viaţa unui tânăr, alegerea carierei constituie, pentru orice persoană preocupată de principiile eticii creştine, o ocazie importantă de a medita asupra preceptelor asumate şi de a le aplica într‑o situaţie concretă. În ce măsură opţiunea specializării într‑un anumit domeniu este relevantă din perspectiva eticii creştine? Unui tânăr creştin i se cere să‑şi aleagă cariera pe baza unor criterii vocaţionale şi aptitudinale, sau în funcţie de eventualele beneficii materiale pe care acea profesie i le‑ar putea conferi? Se poate vorbi, din perspectiva eticii creştine, despre existenţa unor profesii morale sau imo­rale în sine?

Criteriile alegerii unei cariere pentru un tânăr creştin: între vocaţie şi dorinţa de câştig

În funcţie de perspectiva filosofică sau și religioasă asumată, criteriile ce stau la baza alegerii unei cariere pot fi foarte diferite: de la motivaţii de ordin pur spiritual şi intelectual până la criterii financiare sau de ordin psihosocial. Care este perspectiva moralei creştine, între toate aceste posibilităţi diferite de orientare în asumarea unor criterii de alegere a carierei? Având o poziţie teologico‑filosofică unică între concepţiile încadrate în categoria eticilor virtuţii, morala creştină – etica iubirii şi libertăţii în Duhul Sfânt – se bazează pe o credinţă vie într‑un Dumnezeu personal Treimic Care, potrivit textelor revelate, „este iubire” (I In. 4, 16). „Dumnezeu este iubire” – notează meditativ Christos Yannaras – nu doar în sens etic şi nu numai în sensul că dragostea este un atribut al Divinităţii, modul de raportare a lui Dumnezeu la creaţia Sa, ci și ontologic, prin caracterul Său tripersonal. Morala autentică a creştinismului poate fi socotită astfel, din pers­pectivă filosofică, o „etică a virtuţii” – cu toate că, cel puţin în gândirea teologică a Bisericii Ortodoxe, termenul „etică” este privit cu o anumită reticenţă, din cauza ideii de sistem doctrinar sau cod juridic cu care poate fi asociat – pentru că are în centru nu o colecţie de norme morale abstracte, ci relaţia personală cu Dumnezeul iubirii, a Cărui chemare către fiecare persoană umană – potrivit parabolei biblice a talanţilor (Mt. 25, 14‑30) – este aceea a „înmulţirii” şi cultivării aptitu­dinilor/talen­telor/capacităţilor spirituale şi intelectuale dăruite de Providenţă, cu scopul comuniunii eterne cu Sfânta Treime. „Morală a inimii”, teleologică şi atractivă (nu numai normativă), etica creştină autentică nu poate fi redusă la un cod de reguli cu funcţie juridică pentru că, potrivit Revelaţiei biblice, „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Astfel, din perspectiva eticii revelate creştine, alegerea carierei şi criteriile pe care această opţiune este întemeiată păstrează o deosebită importanţă axiologică şi soteriologică, având ca motivaţie şi scop devotamentul faţă de Dumnezeu şi, în virtutea acestui ideal suprem, dorinţa altruistă a solidarităţii cu ceilalţi prin cultivarea propriilor aptitudini („talanţi”). Asumând un angajament ontologic faţă de aceste repere axiologice, tânărul creştin aflat în căutarea unei cariere îşi va întemeia opţiunea pe criteriul împlinirii propriei vocaţii prin cultivarea pasiunilor şi aptitudinilor naturale – pe care astfel le va dărui lui Dumnezeu -, nelăsându‑se descurajat de împrejurările de moment, uneori potrivnice împlinirii visurilor sincere ale tinereţii. Dacă Apostolul, inspirat fiind de Duhul Sfânt, ne îndeamnă să‑I dăruim Tatălui Ceresc întreaga noastră viaţă – inclusiv cele mai nesemnificative activităţi de zi cu zi (I Cor. 10, 31), atunci cu mult mai mult alegerea carierei poate fi asumată de dragul lui Hristos, cu scopul autodăruirii iubitoare în relaţia cu semenii. Motivaţiile de ordin material nu sunt excluse cu desăvârşire din viaţa creştinilor, fiind demne de luat în considerare în special din perspectiva tinerilor căsătoriţi sau cu vocaţia căsătoriei. Cu toate acestea, potrivit îndemnului Mântuitorului Hristos (Mt. 6, 33), căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu – în cazul carierei, prin „înmulţirea talanţilor” – este totdeauna prioritară. Datoria autodăruirii necondiţionate lui Dumnezeu prin iubirea faţă de semeni, datoria cultivării propriilor pasiuni şi aptitudini din respect pentru Cel Care ni le‑a dăruit rămân, aşadar, de o incomparabil mai mare importanţă în raport cu aspectele materiale care, deşi de o relativă relevanţă în luarea unor asemenea decizii, pot fi obţinute fie prin exercitarea propriei profesii alese din pasiune, fie în orice alte modalităţi etice.
Există profesii morale şi profesii imorale în sine?

Odată asumată responsabilitatea unei activităţi profesionale, cel care‑şi ghidează viaţa conform preceptelor creştine va lua în considerare faptul că cele mai multe dintre activităţile profesionale existente nu sunt morale sau imorale în sine, ci pot deveni morale sau imorale, în funcţie de felul în care vor fi practicate: în mod consecvent faţă de principiile morale, sau contrar acestora. Vocaţiile şi aptitudinile corespunzătoare sunt multe şi diferite, dar sursa şi scopul lor rămân aceleaşi: „Darurile sunt felurite, dar Acelaşi Duh” (I Cor. 12, 4). În acest sens, un exemplu concret ar fi, probabil, edificator. Profesia de avocat poate fi aleasă de către un tânăr creştin din dorinţa sinceră de a promova dreptatea şi de a‑i apăra pe cei nevinovaţi. În prima etapă – cea a alegerii profesiei – motivaţia a fost, aşadar, în concordanţă cu principiile morale asumate – cele creştine. După încheierea studiilor, practicarea carierei poate rămâne, pentru subiect, o ocazie de progres în viaţa morală doar dacă, în deciziile şi acţiunile sale profesionale, va avea o atitudine consecventă motivaţiei şi responsabilităţii asumate iniţial. În caz contrar (de exemplu, dacă va pleda cauza unei persoane responsabile de crimă, determinând astfel condamnarea unui nevinovat), subiectul va eşua – cel puţin prin acea acţiune, în acel moment – de la idealul moralei creştine, nu în virtutea carierei în sine, ci dimpotrivă, tocmai prin trădarea vocaţiei de avocat, prin practicarea în mod imo­ral a profesiei. De vreme ce multe dintre categoriile profesionale importante îşi orientează acţiunile potrivit unor „coduri deontologice” proprii, se poate ajunge la concluzia că cele mai multe profesii nu sunt neetice în sine, ci pot deveni astfel prin modalităţile şi scopurile în virtutea cărora sunt practicate.
Deşi nu pot exista, din perspectiva eticii creştine, profesii morale în sine (în mod independent de felul în care sunt exercitate), se poate discuta despre existenţa unor activităţi socio ‑ profesionale imorale în sine care, în virtutea scopului lor, nu vor fi niciodată compatibile cu finalitatea ultimă a vieţii unui creştin – „dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (I Tim. 1, 5). În acest sens, poate fi prezentat un exemplu concret aparţinând istoriei Bisericii. În primele trei secole creştine, toţi cei care doreau să îmbrăţişeze credinţa în Hristos parcurgeau o etapă de pregătire spiritual‑morală şi catehetică având o durată variată (în funcţie de fiecare perioadă şi comunitate eclesiastică locală), numită catehumenat. Instituţia catehumenatului presupunea iniţierea candidatului la Botez în învăţătura de credinţă creştină şi testarea morală a acestuia. Una dintre condiţiile înscrierii unui nou candidat drept catehumen o constituia chestionarea lui privind profesia/meseria, existând în acest sens, în documentele creştine canonico‑liturgice ale Bisericii primelor trei veacuri, liste de profesii şi meserii imo­rale – între care se numărau aceea de preot politeist, fabricant de statui de zei ş. a. – a căror exercitare îl excludea pe candidat de la înscrierea în rândul catehumenilor, dacă acesta refuza să înceteze de a le mai practica. O asemenea listă de meserii condamnabile se găseşte într‑un document creştin datând de la începutul secolului al III‑lea: „Tradiţia apostolică” (atribuit Episcopului martir Ipolit al Romei). Pentru exemplificare, se poate cita interdicţia cu privire la profesia de militar – menţionată în listă ca imorală -, formulată într‑un mod similar tuturor celorlalte referiri la această categorie de profesii interzise creştinilor: „Soldatul, care e sub ordin, să nu ucidă vreun om. Dacă i se porunceşte, să nu execute lucrul şi să nu facă jurământ, iar dacă nu vrea, atunci să fie respins. Catehumenul sau credinciosul, care vrea să se facă soldat, să fie respins, fiindcă‑L dispreţuiește pe Dumnezeu”.
Aşadar, în viaţa morală a unui creştin, pot apărea dileme etice – precum cea a alegerii între consecvenţa faţă de preceptele morale şi anumite activităţi profesionale -, dar, în cazul celor mai multe dintre profesii, rămâne valabil principiul de origine patristică, menţionat mai sus: cariera poate fi practicată ca mijloc în vederea progresului în virtuţi sau, dimpotrivă, poate deveni imorală nu în sine, ci prin eşuarea de la scopul etic asumat. Din perspectiva eticii creştine, alegerea unei cariere presupune importante implicaţii morale, având drept motivaţie intrinsecă pozitivă exercitarea vieţii virtuoase în vederea unui scop ultim: comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii în eternitate. De vreme ce magii de la Răsărit au găsit Pruncul divin fiind conduşi de steaua minunată – aşadar, datorită profesiei lor (cf. Mt. 2, 1‑12), înseamnă că, pentru creştini, cariera poate fi un „pedagog către Hristos” (Gal. 3, 24), o cale de împlinire spirituală în dragostea şi libertatea Duhului lui Dumnezeu. Din această perspectivă, alegerea carierei din pasiune, potrivit propriei vocaţii şi gândită teleologic, va rămâne, indiferent de împrejurări, o sursă de fericire şi împlinire moral‑spirituală, despre care cei care au asumat‑o ar putea mărturisi astfel: „Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare obţine ceea ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i‑ar plăcea să aibă – ceea ce se obţine prin neprecupeţit sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi; şi rataţii – pe plan social sau duhovnicesc – sunt cei care s‑au dat bătuţi: n‑au avut mesaj sau nu le‑a fost destul de scump” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii).

Laura Stifter

Sursa: Ziarul Lumina

Lasă un comentariu

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Pollyanna, jocul bucuriei


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte


Pollyanna, jocul bucuriei


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune