Cum îi dăm drepturi celui rău asupra noastră, fără să ştim:

Logica, vorbirea împotrivă, invidia, voia proprie, neascultarea, obrăznicia sunt însuşirile diavolului. Potrivit cu măsura în care omul are acestea, primeşte şi influenţa din afară… Însă atunci când sufletul se va curăţi, se va sălăşlui în om Sfântul Duh, care îl va umple de Har.
Multă demonizare există astăzi în lume. Diavolul seceră, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi şi primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Spunea cineva foarte bine: „Oarecând, diavolul se ocupa de oameni, acum însă, nu se mai ocupă! I-a pus pe drumul lui şi le spune: „Călătorie bună!”, şi oamenii călătoresc. Este înfricoşător! Vedeţi, diavolii din ţinutul Gadarenilor au cerut voie de la Hristos ca să intre în porci. Iar aceasta pentru că porcii n-au dat drepturi diavolului să intre în ei. Hristos a îngăduit să intre, ca să fie pedepsiţi israeliţii, deoarece li se interzisese să mănânce carne de porc.

– Părinte, sunt unii care spun că nu există diavol.

– Da, şi mie mi-a spus cineva: „Să scoţi din traducerea franceză a cărţii Sfântul Arsenie Capadocianul, cele ce se referă la cei îndrăciţi, pentru că europenii nu le vor înţelege. Nu cred că există diavol”. Vezi, pe toate le explică prin psihologie. Dacă aceşti demonizaţi din Evanghelie ar fi mers la psihiatri, ar fi fost supuşi la şocuri electrice. Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rău. Numai dacă omul îi dă dreptul, poate să facă rău. Când cineva nu are legătură cu Tainele Bisericii, dă drepturi ispititorului şi primeşte o înrâurire diavolească.

– Părinte, cum îi mai poate da cineva drepturi în alt fel?

– Logica, vorbirea împotrivă, invidia, voia proprie, neascultarea, obrăznicia sunt însuşirile diavolului. Potrivit cu măsura în care omul are acestea, primeşte şi influenţa din afară… Însă, atunci când sufletul se va curăţi, se va sălăşlui în om Sfântul Duh, care îl va umple de Har. Dar dacă se va întina cu păcate de moarte, se va sălăşlui în el duhul cel necurat. Iar când nu este întinat cu păcate de moarte, sufletul se află numai sub înrâurirea celui viclean.

(…) Atunci când omul este părăsit de Har, se face mai rău decât diavolul. Pentru că unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni să le facă. De pildă, el nu face crime, ci pune pe om să le facă. Şi astfel, oamenii se demonizează.

Păcatul este un eșec

Păcatul înseamnă o amăgire, o pierdere, o ratare, un eşec existențial, o cădere din starea de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor.

Conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cereşti: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Singura piedică în calea urcuşului duhovnicesc şi a mântuirii este păcatul.

Pentru a defini și a reda noţiunea de păcat, Sfânta Scriptură foloseşte o serie de termeni. Astfel, în limba ebraică, termenul este redat prin cuvântul [hattat]care înseamnă îndepărtarea de la scop, abaterea de la țintă – în cazul nostru de la Dumnezeu și Împărăția Sa; cu acelaşi sens, în limba greacă întâlnim cuvântul amartia, care înseamnă eșec, neatingerea țintei, a rostului și a scopului, deplasare într-o direcție greșită, precum șipăcat, eroare, greșeală, defect, rătăcire; în limba latină găsim de asemenea termenul peccatum, care are un înțeles destul de larg, însemnând greșeală, poticnire, vină, faptă culpabilă, ticăloșie. În limba română, cuvântul păcat are mai multe sensuri, dintre ele predominând sensul moral-religios. Păcatul este conceput de Sfânta Scriptură ca ceva negativ, lucrare a celui rău, neascultare, încălcare a legii, nedreptate, ofensă adusă lui Dumnezeu și semenilor, apoi ca un act îngrozitor de răzvrătire și chiar de idolatrie (în sensul că omul nu slujește lui Dumnezeu – Creatorul, Mântuitorul și Proniatorul, ci hidosului diavol și lumii păcătoase, ajungând chiar ca el să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu – In. 12, 43). Cea mai clară definiţie a păcatului o găsim în Epistola întâia a Sfântului Evanghelist Ioan, unde păcatul înseamnă fărădelege, nelegiuire. „Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte călcarea legii” (Ioan 3, 4).

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, păcatul este „o încălcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti; fărădelege, greşeală, vină”, iar conform învăţăturii Bisericii Răsăritene, păcatul este o încălcare cu ştiinţă şi voință liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau poruncilor lui Dumnezeu, fiind şi o boală care atrage după sine moartea sufletului. Păcatul este deci o încălcare a voinţei lui Dumnezeu, a legilor eterne date de El în conştiinţa noastră şi în Revelaţie. Păcatul, în începutul său, ca şi în toate urmările şi înfăţişările lui, este fructul libertăţii morale, greşeala neascultării, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii preconizate de El.

Din scrierile Părinților filocalici se poate conchide că tot ceea ce se săvârşeşte împotriva dreptei raţiuni este păcat. Sfântul Antonie cel Mare (Învăţături despre viaţa morală, 60) menționează că păcatul este o lucrare contra firii: nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Deci, nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. Scriitorii filocalici mai definesc păcatul ca fiind un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele sau întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor. În Filocalie se marchează și deosebirea dintre patimă şi păcatul cu fapta. Astfel, patima este ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi ale sufletului, iar desfrânarea, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii, iar preacurvia, uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului.

Alţi autori patristici şi scriitori bisericeşti definesc păcatul ca fiind „o faptă, o dorinţă contrară legii veşnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui” (Fericitul Augustin); „o anumită putere spirituală şi intelectuală a lui satan”, „forţă spiritualăprin care el (diavolul) acţionează şi asigură stăpânirea sa” (Sfântul Macarie Egipteanul); „foc ce arde” (Marcu Ascetul); „rană care dacă va fi ascunsă de ochiul doctorului, putrezeşte şi devine fără leac”, „boală a sufletului”, „moarte a sufletului nemuritor” (Sfântul Vasile cel Mare); „demon al voinţei” (Sfântul Ioan Gură de Aur); „păcatul este nelegiuire, căci nelegiuirea este cuprinsă în păcat” (Sfântul Ambrozie al Milanului); „odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera voinţă a omului, odrasla poftei” (Sfântul Chiril al Ierusalimului); „traiul în desfătări şi în desfrâu”; „moarte veşnică”; „tot ceea ce Dumnezeu opreşte” (Tertulian).

Păcatul înseamnă o amăgire, o pierdere, o ratare, un eşec existențial, o cădere din starea de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor, precum și de la ceea ce-i este propriu omului, un zid întunecat între om şi Dumnezeu. Păcatul este izvorul a toate relele şi singurul rău veritabil. Sub orice aspect ar fi privit, esenţa păcatului rămâne aceeaşi pentru toţi. E o călcare a legii divine, o dezordine și o neîmplinire în iubire, o nesocotire a voii lui Dumnezeu, întoarcerea spre sine şi creaturi, îndepărtarea şi înstrăinarea de Dumnezeu – Binele Suprem. Păcătosul nu caută bucuriile, slava, mărețiile, dreptatea și adevărul în Dumnezeu Însuşi, ci în creaturile Sale, în sine însuși şi în ceilalţi şi, astfel, cade în dureri, confuzii și diverse erori.

Păcatul este o tristă realitate, o anomie în fiinţa făptuitorului, având efect vitriolant asupra sănătății trupului şi a sufletului, pricinuind tulburări și în mediul înconjurător în care trăieşte. Din cauza păcatului, viaţa omului urmează un alt drum decât cel orânduit de Creatorul, omul terfelindu-şi propria sa demnitate şi denigrându-şi augusta sa valoare, căci valoarea persoanei umane depăşeşte toate valorile lumii. Or, fiinţa umană are vocaţia de a urca pe culmile perfecţiunii, nu de a se prăbuşi în abisul fărădelegilor.

Surse: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan; pr. Liviu Petcu, Doxologia.ro

Lasă un comentariu

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Pollyanna, jocul bucuriei


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte


Pollyanna, jocul bucuriei


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune