Nu fugiţi de necazuri şi nici nu le căutaţi şi nici nu treceţi peste ele. Dacă ai trecut peste, ţi se va întâmpla iarăşi

Nu treceti peste necazuri! ”Parca-i un facut!”

– Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?

– Dacă eşti plin de Dumnezeu, eşti plin de bucurie. Şi numai dacă zici „Doamne!” cu toată prezenţa fiinţei tale, eşti plin de bucurie, pentru că numele „Doamne” este aducător de bucurie. Numai că mulţi dintre noi, multă vreme, nu ştim ce este bucuria. Bucuria nu ţine de ce facem, de ceea ce avem sau ni se întâmplă.

Bucuria ţine de a fi și a fi înseamnă comuniune cu Cel Ce Este, iar nu a face ceva sau a avea! Bucuria de a fi cu Dumnezeu este ca bucuria îndrăgostitului. Când eşti îndrăgostit eşti bucuros, dar nu înseamnă că nu ai necazuri. Dacă eşti îndră­gostit şi ai luat patru la un examen nu eşti bucuros că ai luat patru, eşti bucuros că eşti îndrăgostit, nu? Şi eşti necăjit că ai luat patru. Putem să avem necazuri dar, în acelaşi timp, să fim în bucurie. Aceasta ne aduce Dumnezeu: o bucurie pe care n-o ia nimeni şi nimic de la noi. Atunci vom cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu: „În lume neca­zuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.

Nu fugiţi de necazuri şi nici nu le căutaţi şi nici nu treceţi peste ele – că mulţi zic: „Las’ că trec eu şi peste asta!” – Dacă ai trecut peste, ţi se va întâmpla iarăşi. Adică îţi vei produce sau vei atrage iarăşi la tine acel necaz din care poţi învăţa ce anume ai nevoie să schimbi la tine. Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de ne­caz. Spunem: „Parcă-i un făcut!”. E chiar „un făcut!” Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ. Şi învăţ dacă înţeleg ce voieşte Dumnezeu de la mine în acel necaz. Aşadar să treceţi „prin”! Aceasta este trăirea ne­cazului ca întâlnire cu Dumnezeu Care doreşte să-mi dă­ruiască şi mie biruinţa Sa asupra lumii care încearcă să mă ţină captiv!

Din Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013

Să răbdăm cu bucurie necazurile, căci Dumnezeu ne iubeşte

e multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov, să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate. Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur, atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu.

Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevoinţă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, tre­buie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest mare dar.

Să-I mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dra­gostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să pără­sească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduinţa lui Dumne­zeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta, pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci, pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu, nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult, să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte această ha­rismă, zicând: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: „Dar de veţi şi pă­timi pentru dreptate, fericiţi veţi fi… întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos” (I Petru 3, 14; 4, 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeti că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta, adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că, dacă cugeți astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale, a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce I s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fără grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândirea virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând is­pite, niciodată dumnezeiasca Pronie nu-i lasă să cadă în mâinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie pi­cioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijească de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dumnezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dumnezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfârşit. Amin.

(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, revizuită, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 12-16)

Lasă un comentariu

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Pollyanna, jocul bucuriei


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte


Pollyanna, jocul bucuriei


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune