Practica săvârşirii Sfântului Maslu de un singur preot este împotriva cuvântului Apostolului Iacob

Taina Sfântului Maslu se face cu participarea comunităţii, a credincioşilor din acea parohie, care se roagă împreună cu preoţii pentru vindecarea celor bolnavi, pentru că „toate mădularele suferă împreună” (I Cor 12, 26) atunci când un mădular se afla în suferinţă, iar în al doilea rând „însăşi săvârşirea acestei Taine de către mai mulţi preoţi (de şapte sau măcar doi) manifestă voinţa Bisericii de a pune mai multe forţe în mişcare; prin comuniunea în rugăciune şi în dragoste, dorirea mai multora de a scăpa pe un membru al ei de situaţia de neputinţa şi de durere în care se află” (Pr. Pof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III).

De asemenea, numărul de şapte preoţi se află în concordanţă cu simbolistica acestui număr (care provine din tradiția veche și este păstrată până azi), datorită căruia cunoaştem că există şapte daruri ale Duhului, şapte peceţi şi îngeri (în Apocalipsă), şapte virtuţi etc., de aceea rânduiala Sfântului Maslu cuprinde: şapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, şapte apostole, şapte evanghelii, motiv pentru care grecii o numesc „Heptadion” – „Slujba celor şapte preoţi” (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială).

Practică săvârşirii Sfântului Maslu de un singur preot este împotriva cuvântului Sfântul Apostol Iacob care spune: „este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii…” (Iac. 5, 14), dar Biserica o îngăduie numai în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale (în sate depărtate, pe timp de război etc.), fără însă a generaliza această practică.

În concluzie, savârșitorul Tainei Sfântului Maslu este soborul de preoți (care este chipul sobornicității, comuniunii și a dragostei Bisericii pentru cei bolnavi), dar la nevoie pot sluji și mai puțini preoți, cel puțin doi și niciodată unul singur (după cum recomandă și Sfântul Simeon al Tesalonicului).

***
La sfârșitul slujbei Tainei Sfântului Maslu, după ce a avut loc ultima ungere cu untdelemn sfințit a celui bolnav, preoții pun Sfânta Evanghelie deschisă pe capul bolnavului rostind o rugăciune penitențială, foarte apropiată de prima rugăciune a preotului din Taina Spovedaniei, în care se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor bolnavului. Întreaga slujbă este, de altfel, marcată de un puternic caracter penitențial, care se explică în primul rând prin faptul că Maslul are drept scop nu numai tămăduirea bolilor trupești, ci și iertarea păcatelor.

Această practică a deschiderii Sfintei Evanghelii pe capul bolnavului este adesea greșit înțeleasă, dându-i-se un caracter magic sau superstițios, ajungând la starea de inovație liturgică extrem de păgubitoare. Precum am menționat, după a șaptea rugăciune și ungere, conform rânduielii actuale din Molitfelnic sau Aghiasmatar, preotul protos, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute și să o deschidă. Ceilalți preoți slujitori o țin deasupra capului celui bolnav, iar protosul rostește cea de-a opta rugăciune în care se spune, printre altele: „nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la Tine cu pocăință, ci pun mâna Ta cea puternică și tare, ce se află în această Sfântă Evanghelie, pe care slujitorii cei împreună cu mine o țin deschisă pe capul robului Tău (N), și mă rog…”. După rostirea rugăciunii, rânduiala din carte arată că, luând protosul Sfânta Evanghelie de deasupra capului celui căruia i se face Maslul, i-o dă să o sărute, împreună cu Sfânta Cruce, apoi se miruiesc preoții, toți cei de față și bolnavul, în timp ce se cântă troparele rânduite.

Din actul de punere al Sfintei Evanghelii pe capul bolnavului la Maslu reiese că Cel care vindecă pe cei neputincioși este Hristos prin puterea cuvântului Său pe care l-a eternizat în Sfânta Sa Evanghelie, cuvânt care rămâne mereu actual și care vorbește permanent în istorie, arătând prezența necontenită printre noi a Doctorului sufletelor și al trupurilor noastre. Cât privește deschiderea Sfintei Evanghelii, molitfelnicele și aghiasmatarele mai vechi, cât și ultimele ediții ale acestora, arată că se făcea de către preot și nu de către bolnav, așa cum se mai obișnuiește să se practice prin unele locuri.

Inovația sau greșeala liturgică apare atunci când, pe baza textului la care Evanghelia a fost deschisă întâmplător și ținând seama de culoarea ornamentelor cu care textele scripturistice au fost împodobite, se începe a se interpreta, făcându-se diferite preziceri pe care cei prezenți le iau drept adevărate. Deschiderea Sfintei Evanghelii la Sfântul Maslu este greșit înțeleasă dacă i se dă această conotație, pierzându-și scopul de vindecare sau tămăduire a celor bolnavi, pe care Hristos a insuflat-o în textul acesteia, fiind incompatibilă și nedemnă cu scopul Tainei Maslului și cu slujirea preoțească.
***
În lumea veche, înainte de apariția spitalelor și a tehnologiilor sofisticate ale medicinii moderne, ungerea cu untdelemn era practicată, de obicei, atât de păgâni, cât și de iudei. Uleiul de măsline, larg răspândit în regiunea Mediteranei, era „aspirina” epocii. Filon, scriitorul iudeu din primul veac, spune că asirienii, babilonienii, indienii și sciții preparau unguente speciale, folosind untdelemn și alte ingrediente. Astfel, practica creștină a folosirii untdelemnului nu era un obicei nou, ci reprezenta doar încreștinarea unor elemente aparținând culturii în care trăiau creștinii.

În ceea ce privește evoluția ritualului de ungere cu untdelemn la Maslu, se poate porni de la textul din Epistola Sfântului Iacob, în care se recomandă că dacă „este cineva bolnav între voi, să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn” (Iacov 5, 13-16), și făcând o incursiune prin scrierile vechi creștine, observăm că de-a lungul timpului momentul ungerii cu untdelemn a avut un rol central în rânduiala Tainei Maslului.

În conținutul scrierilor vechi creștine, precum Tradiția Apostolică, Testamentul Domnului sau Evhologhionul lui Serapion, toate datând din secolele IV-VI, găsim prezente cele mai vechi mărturii păstrate cu privire la rugăciunea sau rânduiala ungerii cu untdelemnul vindecării. În aceste scrieri observăm că untdelemnul pentru bolnavi era binecuvântat la Liturghia euharistică, îndată după sfințirea și transformarea pâinii și a vinului. Neexistând încă un moment al ungerii de către preoți în rânduiala Liturghiei, probabil că untdelemnul binecuvântat era luat acasă, păstrat în „dulăpiorul cu medicamente” și folosit atunci când era necesar. Untdelemnul binecuvântat putea să fie consumat sau folosit pentru ungere, asemeni uleiului obișnuit.

Din manuscrisele vechi bizantine din secolele următoare și din timpul când s-a stabilit o rânduială precisă a Tainei Sfântului Maslu unită cu Sfânta Liturghie, observăm că rânduiala ungerii era săvârșită în cadrul Liturghiei Euharistice, ungerea urmând imediat după împărtășire, iar mai apoi la sfârșitul Liturghiei, după rugăciunea care se citește și astăzi, numită rugăciunea amvonului.

Vechile manuscrise demonstrează o varietate uluitoare în celebrarea Tainei Sfântului Maslu, dar singurele elemente constante au fost întotdeauna cele două rugăciuni centrale: Rugăciunea de sfințire a untdelemnului („Doamne Cel ce cu mila și cu îndurările Tale…”), plasată astăzi la începutul slujbei după ectenia mare, și Rugăciunea de ungere a bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor…”), rostită în timpul celor șapte ungeri din timpul slujbei.

Astfel, deși avem puține mărturii privind modul în care această slujire era îndeplinită în Biserica primară, sunt, totuși, suficiente pentru a arăta că ungerea și vindecarea erau părți ale acestei slujbe. Obiceiul ungerii cu untdelemn, întâlnit atât la păgâni, cât și la iudei, a fost preluat, fiindu-i adăugate rugăciuni pentru a-l transforma într-o practică autentic creștină.

În rânduiala de astăzi a slujbei, după Binecuvântarea Mare, făcută cu Sfânta Evanghelie deasupra vaselor cu făină și untdelemn, și după rostirea ecteniei mari ce cuprinde cereri speciale pentru binecuvântarea untdelemnului și pentru tămăduirea bolnavului, urmează rugăciunea de sfințire a untdelemnului („Doamne Cel ce cu mila…”), pe care o rostesc preoții pe rând de șapte ori, făcând semnul binecuvântării peste untdelemnul care constituie materia Tainei.

Apoi, după fiecare lectură biblică urmează o rugăciune sau o molitfă pentru sfințirea untdelemnului, de fiecare dată alta, și rugăciunea pentru ungerea și tămăduirea bolnavului („Părinte Sfinte, Doctorul…”), pe care fiecare preot o citește în parte, ungându-l totodată cruciş pe bolnav, cu unul din beţişoare muiat în untdelemn sfinţit: la frunte, la ochi, la nări, urechi, obraz (gură), piept, pe mâini şi pe picioare, în timp ce cântăreţii cântă troparul „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă…”. Rugăciunea „Părinte Sfinte…”, împreună cu ungerea, care constituie miezul slujbei sau forma tainei, precum şi troparul amintit, se repetă deci de şapte ori, la fiecare ungere întrebuinţându-se alt beţişor.

La maslul de obşte, această rugăciune, precum şi ungerea celor prezenţi, se poate lăsa la sfârşitul slujbei. Vedem că ungerea nu se face pe partea de jos a trupului, nici pe partea lui bolnavă, dacă este știută, deoarece organele unse reprezintă totalitatea trupului. Aceste ungeri sunt un rezumat al ungerii totale a trupului care, în primele veacuri, se făcea de către fiecare preot peste tot trupul.

Observăm că din cele mai vechi timpuri și până astăzi ungerea cu untdelemn sfințit în cadrul Sfântului Maslu ocupă locul central al rânduielii, rugăciunea de sfințire a lui reprezentând epicleza sau punctul culminant al Tainei. Dar, deși untdelemnului sfințit i se dă o asemenea valoare vindecătoare, totuși el capătă această funcție stând în strânsă legătură cu rugăciunile care sunt făcute asupra lui, prin care se cere vindecarea și întărirea bolnavului, ușurarea de chinuri, vindecarea și întărirea trupului, și totodată iertarea păcatelor, tărie duhovnicească și înnoirea în Hristos a vieții sale, ungerea cu untdelemn fiind actul exterior sau văzut al unei binefaceri tainice, interioare sau nevăzute.

Surse: doxologia.ro, Paul Meyendorff; Taina Sfântului Maslu – ungerea bolnavilor; Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul I.

Lasă un comentariu

Cumpără o carte:


Pe mine m-a operat Sfântul Nectarie


Patericul pe înțelesul copiilor


Colindul vieţii mele


Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu


Sfântul Iov din Uglea (1902-1985).
Din Patericul Maramureșului


Creștinismul sau Biserica


Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor


Din temnițe spre Sinaxare – Danion Vasile (coordonator)


Doctorul de povesti


Pilde și istorisiri pentru copiii creștini.


Patericul Mirenilor


Cum sa ne crestem copiii. Canon de rugaciune pentru copilul bolnav


Minunile Sfântului Nectarie din Eghina Românească


Despre Avort- Motive, Traume, Consecințe


Vino Si Vezi! Peripetiile Unui Ortodox In Lumea Contemporana

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte


Pollyanna, jocul bucuriei


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune