Sfânta și Marea Săptămână a Patimilor Mântuitorului: o introducere

Advertisement

Am străbătut marea postului Păresimilor Mari şi acum ne aflăm înaintea porţii Săptămânii Mari, care se numeşte „mare” nu pentru că este mai mare sau are mai multe zile decât celelalte săptămâni, ci „pentru că mari s-au arătat izbânzile Stăpânului cele pentru noi.

Şi, pentru că în această Mare Săptămână, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost stricată tirania cea de multă vreme a diavolului, moartea a fost nimicită, cel puternic a fost legat, vasele acestuia au fost prădate, păcatul s-a ridicat, blestemul distrus, Raiul înnoit, cerul s-a deschis, oamenii cu îngerii s-au amestecat, peretele cel din mijloc al despărţiturii a fost înlăturat, Dumnezeul păcii a împăciuit pe cele de sus cu cele de jos. Pentru aceasta Mare este numită această Săptămână!”.

Cu adevărat, înfricoşătoare sunt Tainele acestei săptămâni! Toată poezia creştinismului şi toată slava Ortodoxiei, din această săptămână izvorăsc.

Din vremea când, fiind încă învăţăcei, primeam din mâna caldă a mamei noastre cartea de rugăciuni şi lumânarea, cea care fiind de ceară curată mirosea ca tămâia atunci când ardea şi mergeam la slujbele Mirelui sau la Ceasurile Mari ale Patimilor Joii Mari şi Vinerii Mari, unde plângeam din toată inimă înaintea Celui răstignit, aşezând cu degete tremurânde feciorelnicele flori sălbatice, pe care cu arzătoare dorinţă alergam să le adunăm prin grădini şi pe câmpuri; încă de mici copii, aşteptam să vină Săptămâna Patimilor, ca să primim apoi şi Învierea – şi până la adâncile noastre bătrâneţi, această Săptămână este cea care ne ţine tovărăşie cu durerea ei, cu lacrimile-i, cu mâhnirea şi cu bucuria şi cu desfătarea Învierii care îi urmează.

Şi aceasta este cea mai mare filosofie a vieţii, pe care Sfânta noastră Biserică o dăruieşte în cel mai frumos, mai simplu şi mai cucernic chip în vremea Săptămânii Mari. Şi adevărat este că această filosofie care nu este alta decât înalta teologie a Crucii, nu va putea vreodată să şi-o însuşească cineva şi să o înţeleagă în afara curţii Bisericii, în afara vieţii liturgice a Bisericii.

În afara Bisericii, Crucea şi Săptămâna Mare devin literatură, devin teatru sau cinematograf, devin conferinţă academică sau articol jurnalistic, devin prilej de a-şi pune omul la încercare capacităţile într-un mod – oricare ar fi el – care priveşte o temă importantă. Şi doar prin sfintele Slujbe şi prin viaţa liturgică a Bisericii noastre poate omul să ajungă la culmea filosofiei duhovniceşti şi la slava Învierii, urcând drumul Golgotei şi trecând duhovniceşte prin agonia Răstignirii.

Creştinul ortodox, toată săptămâna are de urmat o cale lungă. Lungă nu în ce priveşte dimensiunile exterioare, ci acelea interioare. Un drum pe care a călcat însuşi Hristos. Da, şi nimănui să nu i se pară acest lucru straniu. Dacă „nu urmăm acest drum şi nu ne răstignim”, nu vom putea nici Săptămâna Mare să o simţim, nici la Înviere nu putem ajunge dimpreună cu El. Pe acest drum, care se află totdeauna sub umbra Crucii şi întrezăreşte în adânc colina luminoasă a Învierii, Sfinţii Părinţi au pus nişte semne ca borne care ne ajută şi ele, într-un fel particular pentru fiecare dintre noi, ca să izbândim în scopul nostru.

În Lunea Mare, după Condadul şi Icosul zilei, vom asculta dimpreună cu scurtul Sinaxar, şi următorul comentariu: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosíf cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului”. Este slăvit şi cinstit preafrumosul Iosíf, pentru că „plăcerilor egiptencei nefăcându-se rob”, „s-a robit cu trupul, însă sufletul şi l-a păzit nerobit”, cel cântat în imne şi preaînţelept, şi astfel s-a învrednicit să se facă domn peste tot Egiptul. „Căci Dumnezeu dăruieşte robilor săi cunună nestricăcioasă”. Apoi, blestemul aruncat asupra smochinului neroditor ne învaţă să fugim de patimă şi să săvârşim fapte şi roade duhovniceşti, ca să nu ne găsească Hristos doar cu frunze, atunci când va veni. Şi ni se arată focul ca fiind destinul inevitabil pentru pomii noştri neroditori.

În Marea Marţi vom auzi că „facem pomenire de parabola celor zece fecioare”, adică a celor cinci înţelepte şi a celor cinci nebune, cu candelele lor pline de învăţătură. Ne sfătuieşte şi aici cu imnuri minunate Biserica noastră „să ne zorim să aprindem candelele înţelegătoare ale sufletelor noastre precum acele fecioare înţelepte, ca să întâmpinăm, cu strălucita lumină a candelelor şi cu cântări duhovniceşti, pe Mirele nemuritor al sufletelor, adică pe Stăpânul nostru Iisus Hristos, Care va veni la sfârşitul lumii, ca să primească sufletele înţelepte în cămara de nunta cea cerească a veşnicei fericiri şi împărăţii”.

În Marea Miercuri, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puţin înainte de mântuitoarea Patimă”. Cine nu lăcrimează atunci când se gândeşte că, deşi cu toţii păcătuim (şi de multe ori păcătuim mai greu decât desfrânata), totuşi nu urmăm pilda ei, ca să ştergem prin lacrimile pocăinţei noastre zapisul cel încărcat de mulţimea păcatelor noastre.

În Marea Joi „prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşătoarelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului”. Imaginea dominantă în această zi – simbol veşnic al întunecării conştiinţei şi pildă de care să ne îndepărtăm – este faţa trădătoare a lui Iuda.

În Vinerea Mare săvârşim „Sfintele şi Mântuitoarele şi Înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Şi în Sâmbata Mare „prăznuim Îngroparea dumnezeiescului Trup şi pogorârea la Iad a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Am spus că în spatele martiriului şi al Patimii Răstignirii, creştinul ortodox vede întotdeauna dulcea lumină a Învierii. Şi această lumină a Învierii este cea care îl face să nu vadă Patimile într-un întuneric înfricoşător şi nimicitor. Ortodoxul – şi mai ales grecul, care a trecut prin atâtea şi atâtea pătimiri de-a lungul istoriei lui de veacuri – este înveşmântat cu haina călduroasă a fericitei întristări. Suferă şi pătimeşte, dar nu de durerea trupească de nesuportat. Filosofia duhovnicească a Crucii, mai ales în aceste zile, se cuvine să fie pâinea noastră cea spre fiinţă, pâinea cea spre viaţă. Iată cum văd unii dintre Sfinţii Părinţi Crucea şi Taina Răstignirii.

Cununa de spini a arătat că Domnul a şters blestemul pe care l-a primit pământul de a încolţi spini şi pălămidă şi că Hristos a făcut să dispară grijile şi durerile prezentei vieţi.

„Dezbrăcat-a veşmintele şi a îmbrăcat mantia cea purpurie, ca să dezbrace tunicele de piele ale morţii pe care le-a purtat Adam după cădere. Trestie a primit Domnul în mâna dreaptă în loc de sceptru, ca să omoare şarpele şi balaurul cel vechi, primit-a trestie, ca să şteargă zapisul păcatelor noastre. Primit-a trestie, ca să iscălească împărăteşte, cu sângele Său, epistola de iertare a păcatelor noastre, la fel cum şi împăraţii iscăleau cu cerneală roşie”.

„Pe lemn a fost răstignit, pentru lemnul cunoaşterii. Primit-a gustare de fiere şi oţet, pentru dulcea gustare a fructului oprit. Primit-a cuie, ca să încuie păcatul. Mâinile Şi le-a întins pe Cruce, ca să vindece întinderea mâinilor lui Adam şi ale Evei către lemnul oprit şi ca să unească cele mult depărtate, pe îngeri cu oamenii, pe cele cereşti cu cele pământeşti. Primit-a moartea, ca să omoare moartea. Îngropatu-S-a, ca noi să nu ne mai întoarcem în pământ ca mai înainte…”.

„Întunecatu-s-au luminătorii, ca să arate că purtau doliu Celui răstignit. Pietrele au crăpat, pentru că pătimea Piatra vieţii. La înălţimea Crucii urcatu-S-a, pentru trupul mort, acolo unde a suferit Adam. Şi, la urmă, a înviat pentru a noastră înviere!”.

„O, fericiţi şi de trei ori fericiţi câţi pot să lase grijile cele lumeşti în aceste zile şi încep de acum, chiar din această clipă, binecuvântatul mers alături de Hristos Care Se îndreaptă către Patima Sa! «Veniţi, aşadar, să mergem şi noi cu El şi să ne răstignim dimpreună cu El, să omorâm pentru El plăcerile vieţii», «ca să nu rămânem în afara cămării de nuntă a lui Hristos»”.

 

Sursa

Lasă un comentariu

Cumpără o carte:


Pe mine m-a operat Sfântul Nectarie


Patericul pe înțelesul copiilor


Colindul vieţii mele


Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu


Sfântul Iov din Uglea (1902-1985).
Din Patericul Maramureșului


Creștinismul sau Biserica


Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor


Din temnițe spre Sinaxare – Danion Vasile (coordonator)


Doctorul de povesti


Pilde și istorisiri pentru copiii creștini.


Patericul Mirenilor


Cum sa ne crestem copiii. Canon de rugaciune pentru copilul bolnav


Minunile Sfântului Nectarie din Eghina Românească


Despre Avort- Motive, Traume, Consecințe


Vino Si Vezi! Peripetiile Unui Ortodox In Lumea Contemporana

Cumpără o carte:


Cele mai frumoase rugăciuni


Când copilul nu ascultă


Minunile icoanei Maica Domnului “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”


Cum să biruim frica


Învăţături despre mersul la biserică


Cele opt păcate de moarte şi lupta cu ele, Ascetica ortodoxă pentru mireni


Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească


Noul Materic. Cuvinte de suflet folositoare, uitate sau necunoscute, despre femei preacinstite și sfinte


Pollyanna, jocul bucuriei


Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii


Cum să ne îmbogăţim viaţa prin rugăciune