Binecuvântarea și gândurile de mândrie
Sunt maică la mănăstirea Paltin, unde Părintele Justin ne era duhovnic. Într-o perioadă eram foarte luptată de niște gânduri de mândrie și recunosc, le acceptam, mă învoiam cu ele. Părintele venea în fiecare noapte la slujbă și, de obicei, la finalul Sfintei Liturghii, când se citea Acatistul Bunei-Vestiri, Părintele ieșea din biserică și pleca spre chilie. Iar noi, maicile, fugeam repede să luăm binecuvântare de la dânsul, înainte de a apuca să se urce în lift spre chilia sa, din azilul mănăstirii noastre.
Dar în loc să-mi dea binecuvântare, Părintele pe mine mă sărea și nu mă binecuvânta.Așa, o zi, două, trei, părintele nu-mi dădea binecuvântare. A patra zi mă așez prima lângă ușă că poate așa o să-mi dea binecuvântare, dar părintele iar trece peste mine și nu îmi pune mâna pe cap. Mă tot gândeam eu, de ce oare pe mine nu mă binecuvintează părintele? Și tot întrebându-mă, îmi dau seama cu ce gânduri mă învoiam eu, cum că aș fi cineva și din această pricină părintele nu mă binecuvintează.
Atunci, mă fac mică de tot și a cincea zi mă duc lângă lift și aștept să vină părintele, cu gândul că tot nu sunt vrednică să mă binecuvânteze, dar aș vrea măcar să-i sărut mâna, de aș putea. Înainte de a intra însă în lift, Părintele mă binecuvintează, îmi ia mâna și mă strânge tare de mână, apoi intră în lift și tot nu îmi dădea drumul la mână, decât când ușa liftului deja se închidea.
M-am bucurat foarte mult și am înțeles atunci că acesta era unul din darurile Părintelui, de a ne vedea gândurile și a le corecta. Părinte ajută-ne si acum și ne ocrotește cu darul tău! Amin!
(Monahia M.)
Mulți ani trăiască!
Eram cu ascultarea la bucătărie și una din maicile, care erau cu mine în echipă, vorbea foarte impacientat: că acum Părintele e bătrân, că o să moară, că rămânem ai nimănui, ce vom face noi fără părintele, etc. Tot vorbind noi așa, eu am început să mă întristez foarte tare și să mă gândesc serios la moartea părintelui, că dacă moare și eu nu am apucat să-l cunosc decât câteva zile, pentru că eram de abia intrată în mănăstire, și n-am apucat să înțeleg încă nimic din lucrarea dânsului. Și încep a mă ruga: „Doamne, dă-i părintelui ani mulți să trăiască 130 de ani, cât știi tu că-i de folos pentru lucrarea asta”. Și mă tot rugam eu și mă consumam. Noaptea, la fel, am plecat la slujbă și tot așa mă rugam și în timpul slujbei, pentru același lucru.
Când se termină slujba și iese părintele, mă duc și eu să iau binecuvântare pe hol, la azil. Când ajunge Părintele în dreptul meu, îmi zice: „Cântați măi: Mulți ani trăiască!”. Eu m-am blocat. Apoi i-am cântat „La mulți ani!”, până a intrat în lift.
(Monahia O.)
500 de metanii și 1000 de închinăciuni
Părintele Justin era un duhovnic iscusit și știa să dea sfaturi fiecăruia după măsura lui. Și se întâmpla deseori ca persoane diferite să vină cu aceeași întrebare, dar răspunsurile să difere fundamental. De pildă, eram frământată cu o problemă. Eu aveam ascultarea la bucătărie și lucram de dimineața până noaptea târziu uneori, deci eram destul de obosită. După ce am aflat însă, că unele maici îi scriu poezii Părintelui, poezii de care mult se bucura și le asculta pe maicile respective,m-am hotărât și eu să-i scriu o poezie. Mi-am zis: „Ia, să-i fac și eu o bucurie Părintelui și să-i citesc o poezie compusă de mine!”. Zis și făcut! A doua zi mă înfățișez la Părintele cu poezia scrisă. Părintele se uită destul de mirat la mine, printre ochelarii ce-i acopereau sprâncenele ușor zbârlite, și-mi zice: „Măi, dar tu ai timp de poezii? Nu ai de lucru? Ia du-te și fă 500 de metanii și 1000 de închinăciuni! Dacă ai timp de poezii înseamnă că nu ai ce face, măi!”
Am plecat de la Părintele, culmea, fericită. Mi-am dat seama că această lucrare nu era pentru mine, care sunt o fire mai practică, adică să scriu eu poezii. Chiar m-am amuzat, iar Părintele mi-a redus canonul la 100 de metanii, când m-a văzut a doua oară.
(Monahia C.)
„Erai plină de sine și umblai ca o femeie obișnuită, iar nu ca o maică”
Părintele Justin era un duhovnic ce cunoștea cele ascunse ale inimilor și avea un fel specific de a smeri pe fiecare, de a îndrepta pe fiecare. Nimic nu-l supăra mai tare pe Părintele ca gândurile de mândrie, pentru că, adesea ne spunea Părintele,gândurile de mândrie usucă toată osteneala noastră și nu ne lasă să rodim.
Astfel că într-o zi, am pățit un lucru mai puțin obișnuit. Eram eu foarte mândră de rezultatele mele fizice, că sunt o maică vrednică și ca mine nu muncește nimeni, că tai lemne cu drujba și nu obosesc de dimineața până seara. Eu sunt o fire mai robustă și-mi plac mai mult activitățile bărbătești decât cele femeiești. Și credeam că mare treabă fac eu, că nu sunt ca celelalte maici.
După o zi plină cu astfel de activități, mă duc și eu bucuroasă la Părintele să mă spovedesc pentru a mă putea împărtăși. Eu eram de mulți ani în mănăstire și de mulți ani mă spovedeam la Părintele. Mă știa Părintele ca pe un cal breaz, și cu bune și cu rele. Însă, spre surprinderea mea, când să mă așez jos la spovedanie, mă pun în genunchi în fața Părintelui, dar Părintele se uită la mine și se face că nu mă recunoaște: „Măi, dar cine ești tu? Du-te de aici că eu spovedesc maici, nu spovedesc femei!”.
Am ieșit tulburată pentru că nu înțelegeam cum a putut Părintele să mă facă femeie și să mai și mă refuze de la spovedanie. Am plâns câteva zile până am început să mă gândesc că eu sunt ultimul om și un nimeni în fața lui Dumnezeu. După vreo 3 zile, Părintele Justin trimite pe cineva să mă cheme la dânsul. Mă duc, puțin amărâtă și Părintele, cu niște ochi blânzi și frumoși, îmi zice: „Măi, acum te-ai mai curățit. Hai la spovedit! Erai plină de sine și umblai ca o femeie obișnuită, iar nu ca o maică. Pentru că Dumnezeu cere de la noi smerenie și chiar dacă mi-ai construi o vilă pe zi, eu tot nu aș fi mulțumit dacă nu ai smerenie și nu le faci pe toate cu rugăciune”.
(Monahia F.)
Mai multe… în Nr. 39 al Revistei Atitudini