Desfrânarea și preadesfrânarea reprezintă întinarea inimilor omenești de poftele trupești.
Nu mulți dintre voi ați citit Biblia, dar dacă ați citi-o, v-ați îngrozi cu ce cuvinte înfricoșătoare înfierează Sfânta Scriptură pofta trupească, v-ați înfricoșa de asprimea cu care se referă Scriptura Vechiului Testament la acest păcat greu, ați afla că, dupa Legea lui Moise, preadesfrânarea se pedepsea cu moartea.
Acum mai avem, oare, o asemenea asprime? Oare sunt puțini desfrânați și desfrânate chiar printre creștini, spre rușinea noastră?
Sfântul Apostol Pavel spune destul de clar că desfrânații nu vor moșteni împărăția cerurilor. Sfânta Scriptură vorbește despre întinări, întinători și întinați. Sunt puține astfel de întinări în prezent? Puțini sunt cei întinați? Oare nu sub ochii voștri bărbați desfrânați ademenesc și pierd fete curate și drăguțe? Oare nu pervertesc sub ochii voștri femeile desfrânate oameni tineri curați?
Aceștia sunt întinătorii, iar cei pe care i-au întinat sunt numiți în Sfânta Scriptură întinați. De această întinare a lumii temeți-vă ca de foc, fiindcă peste tot în Sfânta Scriptură se spune că aceasta este cea mai mare necurăție în fața lui Dumnezeu.
Sfântul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, București, 2010
Ne este foarte greu să ne rugăm pentru persoanele care au căzut în păcatul desfrânării. Renunţarea la Hristos şi păcatul desfrânării înalță un zid între om şi Dumnezeu prin care ne este foarte greu să înălţăm rugăciuni pentru rude şi pentru aproapele şi chiar pentru preoţi. Aşa cum renunţarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem şi despre desfrânare, mai ales dacă după săvârşirea lui nu urmează căinţa şi smerenia. Aceasta duce la pierderea credinţei. Cunoaştem astfel de cazuri şi după exemplul mirenilor, dar şi după cel al preoţilor, care după ce au păcătuit erau caterisiţi (Regula 25 a Sfinţilor Apostoli şi Regula 3 a Sfântului Vasile cel Mare) şi deveneau atei. Îi recunoaştem după felul cum îi privesc pe oameni.
Numai smerenia şi căinţa adâncă îi pot întoarce înapoi la Hristos şi pe desfrânaţi la Dumnezeu, aşa cum s-a întors Apostolul Petru după ce s-a dezis de Hristos şi care „ieşind afară, a plâns cu amar” (Matei 26, 75). Lepădarea de Dumnezeu poate fi impulsivă, ca în cazul Apostolului Petru. Cât priveşte desfrânarea, pentru ca ea să fie perfectă, e nevoie de timp, de un anumit calcul. Ea nu poate fi considerată un păcat săvârşit din neştiinţă, ca mânia. Acest păcat este întotdeauna făcut cu bună ştiinţă.
Chiar şi o crimă poate fi săvârşită din greşeală. Persoana desfrânată are întotdeauna timp să conştientizeze gravitatea faptelor sale şi să se întrebe: „De fapt, ce vreau eu să fac?”, lepădându-se de păcat numai cu trupul, dar nu şi cu inima. Desfrâul este înfiorător prin conştientizarea păcatului înfăptuit.
Un bărbat desfrânat este mai rău decât o femeie desfrânată, la fel cum spunem că o beţivă este mai rea decât un beţiv, pentru că femeia care suferă de patima beţiei practic nu mai poate fi lecuită. Bărbatul desfrânat este respingător şi pentru faptul că el, conştient şi inconştient, se crede nevinovat. „Datoria noastră este să nu naştem copii, ci să ne distrăm şi apoi să fugim”, acesta este unul din principiile vulgare, foarte răspândit în armată. Femeia, dar mai ales, tânăra este întotdeauna supusă riscului. Aşa cum arată experienţa războiului, desfrânaţii se cred grozavi, dar atunci când vine vorba să-şi apare ţara se dovedesc a fi cei mai mari laşi.
Cunoaştem cazuri de femei desfrânate care s-au pocăit şi care au devenit sfinte. Aşa este exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Iisus le-a spus bătrânilor şi preoţilor iudei: „Adevărat vă spun vouă, că vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”. El nu a spus desfrânaţii.
Nu cunoaştem niciun bărbat care fiind desfrânat s-ar fi căit de păcatul acesta şi ar fi devenit sfânt; printre ei nu am întâlnit nicio Marie Egipteanca.
Sursa: Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, pp. 214-215.