Întâlniri cu copilul abuzat din mine. Mi-e tare greu in clipele astea şi dacă nu strig la Tine. Doamne, mor. Mor. Crăp. Ajută-mă să mă fac bine, să fiu un om sănătos, sa nu mai văd totul prin lentile deformate. Ajută-mă să scap de injoncţiunea mea: „Nu exista!”. Doamne, vreau să exist! Vreau să fiu, să trăiesc, să mă bucur, să fiu, Scapă-mă, Doamne al meu, de injoncţiunea asta! De unde mi se trage? Din burta mamei mele. Da, ştiu. De acolo, de când am apărut din greşeală. Dar n-am fost din greşeală. Am fost din voia Lui, din voia Ta, Doamne. Ca să scriu acum rândurile astea, ca să Te cunosc şi să vin la întâlnirile pe care mi le dai Tu (şi pe care de câte ori mi le-am ignorat?), m-am născut ca să mă lupt să mă mântuiesc. M-am născut pentru Tine şi de la Tine. Doamne. Nu pot să nu exist. Nu pot să mă mai omor, să mă înăbuş în mine, până când mor în mine, în adânc, până când nu mai simt nevoia să urlu. până când pietroiul din coşul pieptului cade înapoi în adâncurile unde îl ţin îngropat.
Doamne, mi-e atât de greu uneori să rezist, sa trăiesc, să mă ridic dimineaţa din pat. Dar când mă uit la Tine, cu simt că Tu mă iubeşti. Şi daca Tu mă iubeşti, nu mai contează că mama nu m-a iubit. Că uneori eu încă îmi mai doresc să mă iubească şi să mă drăgănească, să nu mă ruşineze în nici un fel, să nu se uite la mine ca la una dintre „urgenţele” care îi veneau când era de gardă, beţivani scandalagii, murdari şi cu capul spart. Aş vrea să mă privească cu dragoste, cape un bebeluş, cu grijă, cu blândeţe. Aş vrea să mă mângâie, nu să mă pişte din dragoste, aş vrea să nu-mi spună nimic şi doar să stea lângă mine, ca atunci când eram mică şi mergeam spre soare cu ea. Ca atunci când avea rochia aceea cu margarete, iar vântul bătea cald şi flutura un colţ de rochie peste faţa mea.
Doamne, Dumnezeul meu, Te rog să o binecuvântezi pe mama mea. Pe mama mea, care mă pedepsea cu tăcerile ei. Pe mama, care m-a nedreptăţit de atâtea ori si m-a abuzat în fel şi chip, cu voie şi fără voie. Pe mama mea, care în loc să mă privească, mă examina, în loc să mă asculte, mă interoga, în loc să mă mângâie, mă pocnea. Binecuvânteaz-o pe mama ca nu a văzut, nu a ştiut, nu a simţit ce mult o iubesc, ce mult încerc să fiu copil cuminte. Ce mult vreau să o mulţumesc. Ce mult vreau să mă laude şi să mă privească cu mândrie. Ce mult vreau să aprecieze că nu fac ca câţi copii, că îmi dau silinţa, că nu emit pretenţii. Vezi-mă, mamă, odată. Vezi-mă!
Când aveam doi ani, mama a rămas din nou însărcinată. Copilul, acela nu s-a născut niciodată. Mi-a povestit că într-o iarnă, când veneam cu toţii dintr-o vizită, a simţit, cum i se face rău. O colegă o „ajutase” cu nişte medicamente abortive. A avortat în cadă. Mi-a spus că era cât pe ce să moară atunci şi s-a gândit mereu ce avea să facă tata singur, cu noi. N-a murit. A apărut palidă ca varul în uşa bucătăriei şi l-a chemat pe tata să vadă. Aş fi avut un frate. Tata l-a luat şi l-a dus la gheuă. Aşa era pe atunci, ce să facem, nu aveam cu ce. Şi-aşa puteam să facem închisoare.
De multe ori m-am simţit ca el, ghemuită într-un lighean, goală în sânge, cu ei doi aplecaţi deasupra mea, examinandu-mă cu un ochi critic. Doamne, binecuvântează-i pe dânşii. Dar eu trăiesc. Spre deosebire de el eu trăiesc!
După tot acest timp, astăzi, mai mult ca oricând, piu că mama nu m-a dorit. Că i-am complicat viaţa. Dacă nu erai tu… De câte ori nu am auzit asta… Dar de câte ori nu ani simţit-o? Dar astăzi trăiesc!
Mama mea dragă, îţi scriu eu, fetiţa ta. Mi-e dor şi ma doare. Dar trebuie să mă fac bine. Nu mai pot trăi in funcţie de dispoziţia şi de dragostea ta. Eu am alt drum acum, altă menire şi dacă voi continua să fac jocul ăsta, pe care îl jucam inconştient, mă voi îndepărta de ceea ce sunt chemată să fiu. Aşa că voi esii din jocul ăsta ca să nu-L supăr pe Dumnezeu! Rămâi cu bine, mamă a copilăriei şi a adolescenţei mele, îţi mulţumesc că m-ai născut! Dumnezeu sa te binecuvânteze şi să te ierte pentru tot răul pe care mi l-ai făcut. Din toata inima mea te iert şi te binecuvântez şi ies din umbra ta.
Doamne. Iţi dau Ţie injoncţiunea „nu exista”. Nu ştiu ce să mai fac cu ea, de vreme ce nu o mai cred şi nu o mai văd ca pe a mea. Eu vreau să exist. Nu vreau să mă mai zbat să exist, ci să exist pur şi simplu. Ia Tu zbaterea aceea şi prefă-o. In ce ştii Tu.
Amin!
O fată verde
Copila mea iubită,
Ai voie să fii! Ai dreptul să fii! Ai puterea să fii! Ai voie să te bucuri! Ai dreptul să iubeşti şi să ierţi ca să te bucuri!
Toate „înscrisurile” din subconştientul tău s-au ordonat într-o „poveste” cu sfârşit tragic, trist, sfârşit care ar fi convins-o, până la urmă, pe Mama să te iubească. De acolo vine acea putere care îţi sabotează orice ridicare şi victorie!
Acum, făcând tot ce faci ca să te vindeci, încet, încet, scenariul se destramă şi-L primeşti pe Domnul în toate cotloanele sufleţelului tău şi, aşa, primeşti şi să te inspire să construieşti un „scenariu” nou, un scenariu al tău. In acest scenariu tu vei fî, cumva, şi mama mamei tale! Domnul îi va dărui prin tine cea ce n-a primit, sau a refuzat, în vremea copilăriei tale.
Nu te teme de aceste „căderi”, Copila mea! Ridica-te şi bucură-te că acum numeşti asta cădere şi nu „destin”! Ridicarea din iadul în care ai trăit e o lucrare de durată, pentru că e restaurare în Hristos şi nu o smulgere dintr-un loc pentru a fi sădită în altul. Partea minunată este că orice clipă poate fi o bucurie că, iată, totul este posibil cu Domnul! Dar omuleţul vechi din tine e bine-bine ancorat dincolo de conştiinţa ta activă şi nu se îndură să iasă, pentru că el se adaptase plângându-şi de milă, sabotându-ţi orice reuşită care te-ar fi putut bucura şi împingându-te să-i chinui, la rândul tău, pe cei din jurul tău… Avea plăcerile lui şi confirmarea că e pe „calea bună” dacă te făcea să nu reuşeşti şi să-ţi doreşti să nu exişti!
Ai biruit, Om drag!
Da, acum te desparţi de mama ta, dar vei vedea, doar pentru a trăi în curând o nouă întâlnire! Vei cunoaşte iubirea care nu este un sentiment, ci darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care îl urmează şi împlinesc poruncile Lui! Şi vei cunoaşte că e liberă, că nu mai depinde de taptele omului, ci de bunăvoirea lui Dumnezeu. Faptele iubirii sunt lucrarea, activarea iubirii, şi nu cauza ei!
Domnul e chiar Dumnezeu şi lucrarea Lui e una dumnezeiască! Numai nu abandona!
Cu drag mult şi preţuire şi admiraţie pentru lupta ta, Maica Siluana
Din Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinți, Editura Doxologia, Iași, 2012
