97
DOR
Mi’i dor de vremile bătrîne
Ca gîndului care rămîne
Afund, de’a pururea pitit
Sub fruntea ce l’a zămislit.
Mi’i dor de doinele străbune
Cum soarelui care apune
La fiecare asfințit
De locu’n care’a răsărit.
Mi’i dor avan de neamul meu
Ca umbrei, de stăpînul său
Ca vîlvătăii grabnic stinsă
De vatra oarecînd încinsă.
Mi’i dor de rădăcinile uitate
Ca unui zid, de o cetate
Ca apei, limpezi, de’o fîntînă
Ca ciungului, de a sa mînă.
de Hrisostom monahul