Promisiunile facute tie insuti
Mareste imaginea.
Aceste promisiuni pot începe prin cuvintele: „Niciodată n-o să (mă) mai… îmbuib noaptea; suport mârlănia şefului; întârzii la cursuri”, sau: „De luni sigur o să… încep să fac gimnastică de înviorare; mă culc la timp; încetez să mai stau pe Internet cu orele”, sau: „La anul neapărat o să… merg în concediu la mare; cer spor de salariu”. Vine însă lunea, vine Anul Nou, şi nu se schimbă absolut nimic. La fel ca înainte, omul nu face dimineaţa gimnastică de înviorare, stă până târziu în faţa calculatorului, înconjurat de sendvişuri şi de bomboane, în pat ajunge, târâş-grăpiş, după miezul nopţii, la serviciu continuă să asculte în tăcere jignirile şefului, fiind, totodată, dezamăgit de sine însuşi: „Iar nu mi-a ieşit nimic!” Şi iar se consolează cu nădejdea că de lunea viitoare… Unii oameni, fiind păţiţi şi nevrând să mai fie dezamăgiţi, au inventat o şmecherie grozavă – ei spun: „O să fac asta într-o viaţă viitoare!” Şi să îi contrazici n-ai cum, nu ai cum să verifici: nimeni nu s-a întors de acolo.
Se întâmplă ca asemenea promisiuni să nu fie îndeplinite din lipsă de motivaţie: de fapt, omul nici nu prea vrea sau nu vrea deloc să înfăptuiască ceea ce a plănuit. Există anumite motive exterioare, dar acestea nu au reuşit să devină motivaţie lăuntrică. Iată, de exemplu, următoarea situaţie: soţul consideră că postul pe care îl ocupă corespunde pe deplin capacităţii sale, în vreme ce soţia este convinsă că el este capabil de mai mult şi că trebuie să ceară o promovare. Soţul pare a se învoi: „Da, ai dreptate, chiar mâine o să vorbesc cu şeful.” Iată însă că vine ziua următoare, şi aceasta trece, dar, nu se ştie cum, omul nostru nu reuşeşte defel să poarte discuţia cu pricina: ba a uitat, ba a fost distras, ba au apărut treburi urgente. Atunci când el, în cele din urmă, îşi face curaj şi se apropie de biroul şefului, se dovedeşte că şeful a plecat nu se ştie unde. „Păi, ce să-i faci, trebuie să las pe mâine, dar mâine sigur vorbesc cu el”, îşi promite singur omul nostru – însă a doua zi istoria se repetă: a uitat, n-a apucat, a fost distras… Şi iarăşi, ajungând acasă, dă vinovat din umeri, îndreptăţindu-se în faţa soţiei dezamăgite. Ce-l împiedică? Obstacole obiective? Cel mai degrabă, nu. Pur şi simplu el nu simte nevoia unui post nou, dar îi e greu, îi e ruşine, îi este incomod să recunoască, fiindcă potrivit stereotipului general acceptat bărbatul trebuie să facă carieră, să caute un post cât mai de prestigiu, nu unul care-i place si îi aduce satisfacţie. Teama că nu va fi înteIes şi că va fi condamnat îl face să se „joace de-a v-aţi ascunselea” cu sine însuşi: a promis – s-a „ascuns” – s-a „găsit”; când discuţia cu şeful nu mai este posibilă – s-a întristat (iar în sinea sa a suspinat a uşurare) – a lăsat pe mâine. Motivaţia impusă din exterior, pe care omul însuşi nu o împărtăşeşte, rareori devine un stimul suficient pentru ca el să se schimbe.
Se mai întâmplă şi altfel. Parcă ar exista şi dorinţă proprie, şi posibilităţi; omul îşi promite că o să se schimbe, dar nu face nimic. Adeseori, această atitudine este legată de teama că schimbările din propria viaţă pot să ducă la… fericire. Oricât ar părea de paradoxal, cu toate că omenirea aleargă după fericire dintotdeauna, sunt destul de mulţi oameni care se tem să fie fericiţi şi fac tot ce ţine de ei ca în nici un caz să nu îngăduie fericirea în viaţa lor. Cauzele acestui fenomen sunt numeroase: unele ţin de planul experienţei personale, altele – de istoria familială.
Iată un exemplu: părinţii au acordat atenţie copilului, l-au îngrijit şi au manifestat faţă de el dragoste şi tandreţe, numai atunci când păţea ceva rău sau era bolnav. Când copilul era sănătos şi vesel, nu era băgat în seamă ori i se pretindeau lucruri exagerate. La un moment dat, copilul a înţeles că – mai degrabă chiar a simţit – că este mai plăcut şi mai util să fii „sărmănuţ-nefericit”, iar să fii fericit e mai complicat. Şi aşa, a început să evite tot ce îl „ameninţa cu fericirea” şi să caute prilejuri (care se găsesc totdeauna) pentru a suferi şi a primi meritata porţie de dragoste părintească. Această deprindere s-a consolidat şi, devenind adult, omul s-ar bucura şi el să schimbe situaţia, îşi promite că va începe o viaţă nouă, dar experienţa îi şopteşte la ureche: „Rişti! Dacă vei deveni fericit, vei înceta să mai stârneşti compătimirea celor din jur, vei rămâne lipsit de sprijin şi de atenţie. Pe deasupra, o să îţi pună pe umeri cine ştie ce răspundere, o să ţi se pretindă cine ştie ce lucruri. La ce-ţi trebuie asta?” O astfel de situaţie poate fi schimbată radical doar dacă omul îşi conştientizează alegerea şi renunţă la foloasele pe care i le aducea rolul de victimă.
Există familii întregi în care se consideră că e normal să suferi permanent. Cei mai în vârstă le transmit ştafeta celor tineri spunând: „în neamul nostru nu au fost oameni fericiţi”, punându-i ipso facto în faţa alegerii: dacă vrei să fii „de-al nostru”, trebuie să suferi; dacă devii fericit, încetezi să mai fii „de-al nostru”. Copilul îşi poate promite, în mod inconştient, încă din copilărie: „Niciodată n-o să îi amărăsc pe ai mei; prin urmare, nu o să-mi părăsesc familia.” Cu alte cuvinte: „Renunţ la viaţa mea, şi voi fi la fel de nefericit ca toţi.” Iată un exemplu: după ce bunicul a murit pe front, bunica i-a crescut singură pe copii. Ştafeta singurătăţii feminine a fost preluată de mamă: soţul a părăsit-o atunci când fiica era mică de tot, şi nu s-a mai măritat. Iată acum că fiica, făcându-se mare, se trezeşte, fără măcar să bănuiască, înaintea unei alegeri. Dacă va încerca să-şi clădească o familie normală, sentimentul vinovăţiei faţă de sine însăşi şi de neam îi este asigurat. „Trădătorului” îi este greu să fie fericit văzând cum oamenii cei mai apropiaţi continuă să sufere.
Şi atunci, ce este de făcut? Ce, n-are toată lumea dreptul la fericire? Aici este important să ţinem minte că fericit poate fi oricine, indiferent de împrejurările vieţii. Fericirea nu e destin, ci alegere personală a omului. Adică toţi membrii familiei au posibilitatea de a trăi altfel, de a avea o altă atitudine faţă de viaţă: ei sunt liberi în alegerea lor de a fi ori a nu fi fericiţi.
Adultul trebuie să-şi conştientizeze şi să îşi reevalueze jurămintele copilăreşti, dictate de dragostea „oarbă”, de pe poziţiile atitudinii mature faţă de viaţă: el nu este dator să trăiască după „scenariul” familial şi să transmită copiilor săi acest „scenariu”. Dacă nu ne revizuim promisiunile pe care ni le-am făcut în copilărie, în calea noastră de adulţi se vor afla întotdeauna obstacole „de netrecut”, ce nu ne permit să atingem scopurile pe care ni le-am stabilit.
Există şi situaţia diametral opusă, când copilul îşi promite: „Niciodată nu o să fiu atât de nefericit ca părinţii (bunicii) mei!” De regulă, nici acest antiscenariu nu duce la nimic bun, căci străduindu-ne să trăim „contra” suntem la fel de lipsiţi de libertate ca şi atunci când repetăm viaţa altuia. De altfel, o astfel de făgăduinţă oricum nu poate fi îndeplinită. Vrem, nu vrem, nu putem fi cu totul alţii: multe valori, perspective, metode de abordare a relaţiilor le primim din familie, „sugându-le odată cu laptele mamei”; ele trăiesc şi se manifestă în noi fără să ne dăm seama.
Oricare variantă dintre cele două ar alege omul, în ambele cazuri sursa luării deciziilor va fi nu motivaţia lăuntrică („procedez aşa pentru că aşa vreau şi aşa consider că e corect”), ci cea exterioară („fac/nu fac aşa deoarece în familia mea toată lumea făcea aşa”). Noi suntem chemaţi să scriem un scenariu propriu pentru viaţa noastră, pe de o parte primind cu recunoştinţă toate darurile pe care le-am moştenit (de pildă, sunt rezistent ca bunicul şi harnic ca tata), iar pe de alta utilizându-ne tot potenţialul personal propriu, particularităţile şi talentele care sunt, poate, unice în neamul nostru. Şi nu este nimic reprobabil în a deveni muzician sau a-ţi dezvolta talentul de artist plastic, chiar dacă în familie toţi au fost doctori şi nimeni nu s-a ocupat cu arta.
Sursa: Olga Krasnikova, Intarzierile si promisiunile neindeplinite, Editura Sophia.