Părinții purtători de Dumnezeu, deținători ai întregii experiențe duhovnicești, împlinind în fericita rugăciune cea mai mare parte a sfintei lor râvne, ne-au predat ca un fel de metodă, foarte folositoare pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, chemarea pe cât posibil continuă a numelui lui Iisus, prin această scurtă rugăciune (n.r. – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi). Dumnezeiasca invocare monologică este preferată și se impune să fie exersată în rugăciunea individuală a fiecăruia și, în special, a monahilor, a căror meditație principală și lucru de bază este rugăciunea neîncetată. Conținutul simplu, format din puține cuvinte, al aceste mici rugăciuni permite aplicarea cu succes a poruncii Sfântului Apostol Pavel, Rugați-vă neîncetat!, și poate fi spusă cu ușurință oriunde și mereu, independent de timp, de spațiu și de persoane.
Această rugăciune scurtă a lui Iisus cuprinde un înțeles teologic adânc și rostirea ei încredințează de sus pe orice credincios care caută dumnezeiasca milă și din acest motiv a fost consfințită ca fiind cea mai puternică rugăciune privată a creștinilor. Prin Doamne mărturisim dumnezeiasca domnie cuvenită lui Dumnezeu și măreție, și în același timp recunoaștem datoria credinței și ascultării noastre față de Domnul și Dumnezeul nostru. Prin Iisuse Hristoase, mărturisim întreaga iconomie de mântuire a lumii, și prin miluiește-ne pe noi – mântuirea înfăptuită și sensul eshatologic al dumnezeieștilor făgăduințe cu privire la înnoirea și desăvârșirea tuturor în Hristos, precum solește Biserica noastră.
Sfinții Părinți au născocit diferite moduri practice de auto-concentrare și exersare a rugăciunii monologice și chemării numelui lui Iisus. Această lucrare se numește luare aminte, trezvie (νῆψις) și rugăciunea inimii sau a minții. Unul este scopul ei principal: păzirea minții. Dacă abaterea gândurilor naște abuzul faptelor – care este și păcatul cu fapta –, atunci se impune păzirea minții, astfel încât chiar de la primul gând să se respingă atacul și chiar de la început să se taie răutatea cea cu multe chipuri, și astfel să se izbutească fără osteneală mântuirea. În dimineți vei nimici pe toți păcătoșii pământului,[1] zice David și Fiica Babilonului, ticăloasa!… fericit cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră. Referința la în dimineți și la prunci semnifică momeala și începutul oricărui gând.
Ca îngrădire a minții nestăpânite și ușor de plecat, Părinții n-au găsit alt mijloc mai potrivit decât pomenirea lui Dumnezeu și ne învață aceasta prin termenii corespunzători. „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des decât respirăm”, spune Sfântul Grigorie Teologul. „Numele lui Iisus Hristos să se unească cu răsuflarea ta”, zice Sfântul Ioan Scărarul. „Stăruie cu mintea și nu vei osteni în ispite”, zice Isihie bătrânul. Și Teodor Sinaitul zice de asemenea: „Dacă lipsește pomenirea lui Dumnezeu, tulburarea patimilor capătă loc în noi”.
Pomenirea continuă și cu acribie a lui Dumnezeu este și se numește trezvie, luare aminte, și conduce la toată calea virtuții și poruncii lui Dumnezeu, cum spune și David: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin[2]. Și Adusu-mi-am aminte de Domnul și m-am bucurat.
(Părintele Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, extras Despre rugăciune, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)
[1] Ps. 100, 10.
[2] Ps. 15, 8.