Sfântul Simeon al Tesalonicului s-a născut în Constantinopol, cel mai probabil între 1381 și 1387. În 1416 sau 1417, Simeon a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului și a rămas în scaun până la moartea sa, în septembrie 1429, în perioada dificilă de dinaintea căderii orașului sub turcii otomani. Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox. El ne explică înțelesul slujbelor pentru cei adormiți în Biserica Ortodoxă:
Coliva este preparată din grâu fiert și arată că omul este și el o sămânță care se naște din pământ. Tot astfel, ca o sămânță este pus în pământ, prin îngropare, dar va fi înviat și va crește însutit prin puterea lui Dumnezeu.
Înmormântarea se face în a treia zi, de obicei, simbolizând Sfânta Treime prin care toată lumea își ia viață, și prin puterea Căreia sperăm toți să ajungem la frumusețea pe care am avut-o înainte de Căderea lui Adam, sau la una mai înaltă. De asemenea, simbolizează cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt.
Parastasul din a noua zi este săvârșit pentru a arăta legătura omului, ca ființă spirituală, cu puterile netrupești (îngerii), care fac parte, prin Tradiție, din nouă cete (trei grupuri de câte trei), slăvind astfel, de trei ori câte trei, pe Dumnezeul cel Întreit Sfânt.
La 40 de zile de la adormire, se săvârșește parastas în amintirea Înălțării Domnului la 40 de zile de la Învierea Sa din morți, în speranța că persoana adormită va fi înalțată, asemenea Domnului, la cer, pentru a-L întâlni pe Judecătorul, Mântuitorul și Stăpânul nostru și a fi pururea cu El (1 Tesaloniceni 4:17).
Parastasele la 3, 6, 9 și 12 luni se săvârșesc tot pentru mărturisirea Sfintei Treimi, Dumnezeul cel Adevărat, și pentru a mijloci pentru cel adormit. Pentru că după chipul Sfintei Treimi este făcut omul, și atunci când este eliberat din trup se întoarce la Ea, și prin Sfânta Treime nădăjduiește că va și învia. De aceea săvârșim această rânduială în primul an, pentru mărturisirea Sfintei Treimi, împărțind anul în patru treimi de luni. În plus, pomenirea la un an se face ca o împlinire, arătând că Unul Dumnezeu cel în Treime slăvit este viața tuturor și unica cauză a existenței oricărei ființe, știind, totodată, că de la El va fi și restaurarea tuturor lucrurilor și înnoirea firii umane căzute.
Parastasele la fiecare an sunt pentru ca rudele celui adormit să arate că acesta din urmă are suflet nemuritor și va fi restabilit când Creatorul îl va învia. Prepararea și dăruirea colivei dă mărturie că, așa cum Hristos a murit trupește și a înviat, așa și noi, după cuvântul Sfântului Pavel, „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi” (Romani 8:11).
