Undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului că face nu știu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbații lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv și l-a întrebat ce face de a fost reclamat.
Și preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfințite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbați cam bețivi și cam agresivi și… Așa că le dau câte o sticluță cu apă sfințită și le spun: când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfințită și să n-o înghiți, s-o ții în gură până adoarme. Și așa scăpau de ceartă și bătaie, că nu mai puteau să deschidă gura să-și facă dreptate… Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai iei o gură, că altfel nu-și face efectul; numai în gură își face efectul”.
Să ne imaginăm și noi, când ardem de dorința de a ne face dreptate prin cuvinte, să luăm o gură din apa aceea sfințită și să tăcem cu rugăciune. Stau acolo așa și nu-mi fac dreptate, să văd ce faci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime și o frumusețe nebănuite pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieșire…
Și vom simți bucuria lui Dumnezeu.
***
Vă zic: să vă ferească Dumnezeu de păcate care să-l împingă pe bărbat să-şi bată nevasta!
Ca soţul să îşi bată soţia, aceasta este cea mai mare ocară nu numai pentru cea bătută, ci şi pentru cel ce bate. Şi vouă, soţiilor, şi vouă, soţilor, vă zic: să vă ferească Dumnezeu de păcate care să-l împingă pe bărbat să-şi bată nevasta! Dar ce zic eu de nevastă? Un om nobil ar trebui să se îngreţoşeze de bătaie, chiar când este vorba să ridice mâna la o roabă… Cu atât mai de ocară este să ridici mâna la o femeie liberă. Toată lumea ştie asta chiar şi din legile păgâneşti, care nu sileau soţia care suferă bătăi de la sot să trăiască împreună cu el, socotindu-l pe acesta nevrednic de împreună-vieţuire – şi oare nu este un semn al nelegiuirii celei mai mari să o necinsteşti ca pe o roabă pe tovarăşa ta de viaţă, care de multă vreme te ajută în cele de trebuinţă neapărată? Pe un asemenea soţ – dacă poate fi numit soţ, nu fiară – eu îl pun în rând cu ucigaşul de părinte: căci dacă ni s-a poruncit să lăsăm tatăl şi mama de dragul soţiei – nu ca să-i necăjim, ci ca să împlinim legea dumnezeiască, pe care părinţii înşişi o iubesc atât de mult încât, fiind părăsiţi, Îi dau mulţumită lui Dumnezeu, învoindu-se cu mare osârdie la aceasta oare nu este cea mai mare ocară să o jignim astfel pe cea pentru care Dumnezeu a poruncit să ne lăsăm chiar părinţii? Oare nu este aceasta o nebunie? Ce cuvânt poate să arate cum strigătele şi tânguirile soţiei fac să răsune străzile, cum se adună vecinii şi trecătorii, ca la sălaşul unei fiare care îşi înfulecă în bârlog prada, la casa celui ce face o ocară ca aceasta? Mai bine ar fi ca pământul să-l înghită îndată pe necredinciosul acela decât să se arate iarăşi în lume. Însă femeia este obraznică. Chiar dacă e obraznică, nu uita că este femeie, vas slab, iar tu eşti bărbat. Eşti pus mai-mare şi cap ca să înduri slăbiciunea femeii, care trebuie să ţi se supună. Aşadar fă în aşa fel ca stăpânirea ta să fie cinstită, iar ea va fi aşa doar atunci când n-o vei necinsti pe supusa ta. Împăratul este cu atât mai vrednic de cinstire, cu cât îl cinsteşte mai mult pe dregătorul cel supus lui. Dimpotrivă, dacă necinsteşte şi ruşinează vrednicia lui, are mult de suferit şi propria lui slavă. Şi tu vei vătăma mult cinstea stăpânirii tale dacă-ţi vei necinsti soţia, a cărei vrednicie îţi e supusă.
Surse: Monahia Siluana Vlad, ”Deschide Cerul cu lucrul mărunt”; Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Cum să întemeiem o familie ortodoxă.