L-am cunoscut pe părintele Ilarion Argatu în anul 1984. Auzisem de la unii preoţi – colegi că părintele îi ajutase material la reparaţiile bisericilor unde slujeau, şi cum aveam şi eu lucrări de reparaţie la biserică m-am gândit să-mi încerc norocul. Părintele Argatu îşi avea chilia la Mănăstirea Cernica. într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui martie, plec la părintele. Ajuns lâ mănăstire am recunoscut chilia uşor: vreo 30-40 de persoane aşteptau în linişte la o uşă. Mă strecor înghesuit printre ei, ajung în faţa uşii şi intru, lăsând impresia că sunt un obişnuit al casei. Când intru în chilie părintele Argatu şedea pe un scaun de lemn, la o masă cu o muşama. Pe masă era o găleată plină cu apă, o cruce şi două sfeştoace de busuioc. Unul era foarte mare cât gura de la găleata de apă, că dacă îl luai în mână abia îl puteai cuprinde, şi unul mic, aşa cum au preoţii când merg cu Boboteaza prin sat. Erau icoane pe toţi pereţii, o candelă aprinsă, pe jos un preş ţărănesc. Părintele citea pe o carte, şi-a ridicat privirea spre mine, a dat să spună ceva, dar probabil văzându-mă în reverendă s-a oprit. Era mirat! Avea o barbă mare, albă, patriarhală, ochii îi jucau în cap. Dragă cititorule, mi-a vorbit în „dulcele grai moldovenesc”, pe care dacă aş încerca să-1 redau poate aş greşi. Mi-a încălzit inima…
– Şe necazuri te aduşe fraţia ta la mine? Vino să te sărut pe frunte!
Am simţit că am în faţa mea un sfânt. Cu câteva luni mai înainte, fusesem la un preot paroh de la o mare biserică din Bucureşti. Când m-a văzut în reverendă mi-a spus direct: „Dacă ai venit după bani sa ştii că n-am. Du-te şi munceşte. Mergi şi cântă la altă masă că la mine nu ţine.”
Părintele Argatu mi-a luat faţa între mâini şi chiar m-a sărutat pe frunte.
— Stai jos colea pe scaunu’ aista şi spune şe vânt te aduşe la chilia mea.
îi povestesc necazurile mele; biserică mare… sat mic… lume săracă… monument istoric…
– Ei fraţia ta, dacă vrei să te ajut trebuie să vii la mine de 3 ori în numele Sfintei Treimi. O dată vii pentru Tatăl, o dată pentru Fiul şi apoi pentru Sfântul Duh, sfinţitorul lumii. Să vii 3 luni la rând şi apoi om vedea şe gânduri îmi va da Sfânta Treime despre frăţia ta.
– Am să vin cu plăcere preacuvioase!
—Acum du-te, deschide uşa, şi dă drumul mulţimilor!
Chilia părintelui nu avea mai mult de patru metri pe patru. Deschid uşa şi cele 30-40 de persoane au „năvălit” în chilia cuviosului părinte. După ce ne liniştim părintele Argatu ne întreabă pe toţi:
— Vedeţi busuioaşele aistea două? Unu-i mare, ş-altu-i mic! Şi ne arată cu mâna şi privirea cele două sfeştoace de pe masă. Busuiocul şei mare îl folosesc împotriva diavoliilor şei mari, iar busuiocul şei mic îl folosesc împotriva diavolilor şei mişi… de toată ziua… că toată zâulica dră- cuşorii şei mişi uite aşa ne dau târcoale! Şi părintele îşi ridică mâinile şi-şi mişcă agitat degetele vrând să ne arate cum diavolii nu ne dau pace. Apoi ia busuiocul cel mic, îl înmoaie în găleata cu apă sfinţită şi ne stropeşte pe toţi în semnul Sfintei Cruci zicând:
— Stăpâne Atotţiitorule şerşetea- ză cu mila Ta pe robii Tăi, care sunt neputinşioşi. Tinde braţul Tău şei plin de tămăduire şi-i ridică din patul suferinţei şi din boală; şeartă duhul neputinţei, depărtează de la ei toată durerea, fierbinţeala şi frigurile; şi de sunt într-înşii păcate, iartă-i cu iubirea Ta de oameni… Ei! Amu’ ieşiţi afară şi intraţi fiecare pe rând. Iar frăţia ta – şi se uită la mine – te aştept peste o lună. I-am sărutat mâna, părintele m-a sărutat pe frunte… şi am plecat.
După o lună de zile, într-o dimineaţă eram iar în chilia părintelui Argatu. Întâlnirea s-a petrecut aproape la fel, dar seara, la plecare, mi-a spus: „data viitoare să vii cu chitanţierul”. Eram ameţit de foame şi ieşind pe poarta mănăstirii, m-am gândit că nici părintele Argatu nu mâncase nimic în ziua aceea. A mai trecut o lună şi m-am dus iar la cuviosul părinte, care de cum am intrat în chilie – tot pe la ora 6 dimineaţa – îmi spune:
– Ei… frăţia ta, acum ai venit în numele Sfântului Duh, sfinţitorul lumii. Ai adus chitanţierul?
– L-am adus preacuvioase!
îşi duce mâinile la piept, se pipăie, apoi scoate de sub reverendă un teanc de bani.
– Hai, treşi şi scrie la chitanţe… şi începe… Ion, Vasile, Maria, Floarea cu copiii ei, Stan şi Gherghina cu tot neamul, Văsălie adormit…
—Preacuvioase, părintele protopop a spus să scriu şi numele de familie…
– Să-i spui părintelui protopop să-ţi dea el bani să repari biserica…
Am completat 150 de chitanţe numai cu numele de botez; mi-a dat 15.000 de lei, după care, simţindu-mă îndatorat îi fac o invitaţie…
Preacuvioase vă invit la mine la biserică într-o zi; biserica mea pe vremuri a fost mănăstire…
Părintele scoate dintr-o pungă doi covrigi pe care mi-i întinde spunându-mi:
– Ia să ai şe mânca pentru că data trecută ai răbdat de foame. Vino încoaşe. Se îndreaptă către fereastra chiliei, dă la o parte o perdea simplă, albă şi continuă:
– Nu pot veni că-s urmărit. Vezi pe omul şela care stă pe banca şeea şi şiteşte? Dar şe zic eu că şiteşte!? Aşela numai se faşe că şiteşte, că de fapt el nu şiteşte! Aşela-i securist. Că de-ar şiti cât se faşe el că şiteşte, ar fi mai deştept decât noi amândoi la un loc! Ştiişe carte şiteşte? Poveşti nemuritoare…! Săracu…! Aşeea-i pânea lui! Eu nu sunt supărat pe el. O avea copii. Mă rog şi pentru el în fiecare dimineaţă.
Pr. Nicolae Trușcă
Sursa: nicolaetrusca.ortodoxia.me.com