Odată, maşina mea a căzut de pe un pod, rostogolindu-se de câteva ori. Nu a mai rămas nimic din ea, însă eu şi cu şoferul am rămas nevătămaţi. Aceasta s-a petrecut dimineaţa, în jurul orei cinci. Când m-am întors la biserica în care slujisem în acea seară am întâlnit câţiva parohieni care se trezise la patru jumătate dimineaţa, fiindcă simţiseră că mă aflam în primejdie şi începuseră să se roage pentru mine.
Prima lor întrebare a fost: „Părinte, ce ţi s-a întâmplat?”. Cred că datorită rugăciunilor acestor oameni, eu şi cu şoferul am scăpat nevătămaţi.
Ar trebui să ne rugăm pentru aproapele nostru nu fiindcă Dumnezeu nu ştie cum să-l mântuiască, ci fiindcă El vrea ca noi să participăm la mântuirea celorlaţi. Desigur, El ştie ce anume are nevoie fiecare – atât ce avem noi nevoie, cât şi ce are nevoie aproapele nostru. Când ne rugăm pentru aproapele nostru, aceasta nu înseamnă în niciun caz că noi vrem să fim mai milostivi decât este Dumnezeu. Înseamnă că noi vrem să participăm la mântuirea lor. În rugăciune, nu ar trebui să uităm nici de oamenii pe care viaţa ni i-a scos în cale, nici de rugăciunile lor pentru noi. Fiecare dintre noi, atunci când mergem la culcare Îi putem spune lui Dumnezeu: „Doamne, pentru rugăciunile tuturor celor care mă iubesc, mântuieşte-mă”.
Ilarion Alfezev
Extras din Rugăciunea – Întâlnire cu Dumnezeu cel Viu, Ed. Doxologia 2016, pag. 47-48
