Îi putem trece pe pomelnic pe cei care ştim că au păcate trupeşti?
Pe cei care au păcate trupeşti, nu. Pe cei care nu-i simpatizaţi, nu. Eu zic să-i daţi o foaie albă lui Hristos şi să-i ziceţi: „Scrie Tu, că noi suntem ocupaţi să triem lumea.”
Dacă, cineva v-a spus că pentru păcate trupeşti, nu trebuie să vă rugaţi pentru cineva, acela e în rătăcire! Pentru că rugăciunea poate fi făcută pentru oricine. Liturghia nu este pentru puri. Nicăieri nu spunem: „pomeneşte Doamne purii aceştia ce îţi sunt aduşi la rugăciune în faţa Sfântului Altar.”
(…) Eu am un caz care m-a cutremurat foarte tare. O fată care picase pe mâna unuia. – Oare de ce fetele bune pică întotdeauna, pe mâna proştilor?! Sunt şi excepţii, slavă Domnului! Dar, în general, nu prea. – Şi fata asta avea o problemă majoră. Era într-un moment la limita în care stătea să facă avort / să nu facă avort. Nu-i putea vorbi mamei ei. Îi era ruşine să vină la preot. Cu „minunatul” său soţ nu putea să discute nimic şi nu avea nicio prietenă de încredere. Sigur, ca duhovnic, te prinzi imediat când un ucenic de-al tău este într-o altă grilă de energie sufletească decât era în urmă cu câtva vreme. Când a venit la Liturghie, se vedea că-i tulburată. În timpul rugăciunii, am inventat aşa – că mai inventez, spre disperarea multora – şi am zis: „Doamne, pomeneşti-o pe roaba ta aceasta, pe care lumineaz-o şi o întăreşte”. Am zis tare. A plâns jumătate de Liturghie şi, la 9 luni şi jumătate, i-am botezat ficiorul. Ştiţi cum zic? Pomenirea unui astfel de om la Liturghie – el însuşi auzindu-se câteodată – poate să determine un asemenea proces derealocare a încrederii în persoana proprie, încât să aibă curaj să să vină să vorbească, să se mărturisească şi altele de genul acesta.
(…) De aceea, ca să scurtăm, pomeniţi-i şi rugaţi-vă la Dumnezeu să mă ierte dacă v-am îndemnat greşit. Toţi suntem în păcate trupeşti, pănă la urmă.
Părintele Constantin Necula
Extras din „Iubirea care ne urneşte”, Ed. Agnos, Sibiu, 2015, pag. 60-61