Era un pustnic foarte sporit şi trebuia să treacă printr-o cetate. S-a strâns lume multă, să le dea cuvânt de folos. El s-a întors cu faţa către ei şi le-a zis aşa: „Cea mai fericită viaţă ortodoxă o au creştinii, dar un singur lucru îi strică pe ei: «Mi-a zis şi-am să-i zic!» [M-a ocărât şi-am să-l ocărăsc!]”. Prin răzbunare, aşa Se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde.
Dar dacă îi spui gândului: „Am să-l ocărăsc mâine”, vei scăpa; dar dacă îi zici azi… fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.
Sursa: Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, p. 49.
Judecă și vei fi judecat, iartă și vei fi iertat!
O perioadă, cincisprezece ori douăzeci de ani, n-am dat niciun cuvânt de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simţit cândva, m-a mustrat, că un talant mi-a dat şi l-am îngropat. Şi pe urmă, când a venit la mine un părinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut răbdarea asta să nu-i spun, şi-a trebuit să-i zic un adevăr. Şi, spunându-i, am simţit că Duhul Sfânt nu mă mai mustră că un talant mi-a dat şi l-am îngropat.
În mănăstire cât am stat, atât am simţit ajutorul lui Dumnezeu: cât m-am ferit să judec şi am luat tot asupra mea; iar când am zis că şi cutare îi vinovat, atunci gata… am pierdut. Când eram în mănăstire, era un frate, mai bun ca mine, dar s-a întâmplat că s-a jeluit mie de ispitele lui.
Şi eu, în timpul acesta, am bătut în struna lui: „Da, da…, ai dreptate, ai dreptate…”. Şi în timpul acela, eu m-am despărţit de Dumnezeu, pentru că am judecat pe aproapele. El o zis că cutare face aşa şi aşa, şi că-i un hoţ şi-un potlogar; şi eu tot am bătut în struna lui: „Da. Da, da… ”. Dimineaţa mi-am luat rămas bun, şi mi-a zis:
– Bogdaproste c-ai venit, de-abia te aştept să mai vii.
– Vai de mine, i-am zis. Ce-am vorbit noi azi noapte… Nu mai este nevoie să vină Hristos pe pământ. Noi am făcut judecata.
După aceea, ce să vezi, ce ispite am avut… Şi când am mers la mărturisit, duhovnicul mi-a spus:
– Ispitele astea le ai din cauză c-ai judecat.
Atunci Duhul Sfânt m-a lăsat în părăsire şi dimineaţa eram năuc de cap, obosit, şi mă durea capul… De atunci m-am întâlnit cu un părinte şi mi-a zis:
– Câte zile vei avea, să te fereşti a judeca şi a osândi. Când îţi spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui aşa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturiseşte, poate plânge, poate are smerenie, şi Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăieşte”.
Sursa: Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 47-48.
Cui i s-a dat mult i se cere mult
Cei care fac facultate, ajung să ia post fie în mănăstire, fie în lume; şi dacă acel post îl fac să fie spre slava lui Dumnezeu, le este de folos. Dacă cineva are luminăţie, această persoană învaţă carte chiar dacă nu crede în Dumnezeu, şi ajung unii chiar conducători mari; nu pentru că vor ei sa ajungă mari, ci pentru că Duhul Sfânt le dă luminarea. Iar Duhul Sfânt lucrează prin oameni; dacă ei fac activitatea lor spre slava lui Dumnezeu, se mântuiesc.
Chiar de este cineva conducător al lumii, Duhul Sfânt i-a dat luminare, dar nu-i a lui, a omului. Dumnezeu i-a dat-o, ca să conducă. La unii le-a dat Dumnezeu să conducă Biserica; patriarhul sau mitropolitul nu-i oricine. Luminaţia unuia nu o are celălalt.
Îmi dădea şi mie aşa, dar eu nu am dus o viaţă de pocăinţă, curată, şi un părinte spune: „toţi care curăţă inima…”; pe măsură ce am curăţit inima, Dumnezeu pune ceva minunat acolo.
Sunt unii, de mici Dumnezeu le-a dat luminăţie şi Duhul Sfânt, prin acele persoane care îi învaţă şcoală, le dezvoltă luminăţia aceea; adică o înţelege şi el, şi poate ajuta şi pe alţii. Şi un conducător al lumii, dacă are în minte să iubească adevărul şi are milă şi de cei necăjiţi, câştigă.
Luminăţia asta o simt stareţii, mitropoliţii, preasfinţiţii, patriarhul şi toţi conducătorii Bisericii şi ai ţării. Acest dar îl pot folosi şi fiecare va fi cercetat la rândul lui: cui i s-a dat mult, mult i se va cere şi cui i-a dat puţin, puţin i se va cere.
Mi-e frică că o să fiu mustrat. Mi-a dat şi mie un talant, nu mai mult, şi Mântuitorul are să mă mustre aşa: „Un talant Ţi-am dat şi l-ai îngropat. Dacă dădeai la alţii, aveai şi tu”. Aşa, când văd că vine cineva amărât, trebuie să caut să-i dau un cuvânt bun; dacă nu cunosc, îi spun că nu cunosc, dar ceea ce cunosc, îi spun. Şi când vin la mine, eu îi îndrum să meargă la biserică.
Sursa: Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 16-17.
