În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.
Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.
Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.
***
Slava lui Dumnezeu şi slava deşartă
Nu faptul că eşti scuipat e o problemă, ci în ce stare te găseşte acel scuipat. Dacă scuipi peste o figurină de lut, când dai să ştergi scuipatul vei produce noroi. Dacă scuipatul cade peste un obiect de aur, când îl ştergi, nu faci decât să dai şi mai multă strălucire acestui metal preţios. Încât problema nu e că eşti scuipat de lume, ci cum te găseşte scuipatul: de lut sau de aur?
Duminica ce urmează, prima după Pogorârea Duhului Sfânt, este închinată tuturor sfinţilor. Biserica a ales să comunice şi astfel, adică liturgic, faptul că o conlucrare a Duhului Sfânt cu omul are drept roadă sfinţenia. Omul îşi sfinţeşte viaţa în măsura în care intră în comuniune cu Dumnezeu. Sfinţenia nu e încununarea unui proces ascetico-mistic, nu există tehnici de dobândire a sfinţeniei, ca atunci când sportivul îşi antrenează corpul şi obţine performanţe cuantificabile. Sfinţenia este prezenţa lui Dumnezeu în viaţa omului, este „efectul” firesc al relaţiei vii, de iubire, dintre persoana umană şi cea divină. Se spune – şi am văzut şi eu adesea acest lucru – că doi soţi care se iubesc ajung, după un număr consistent de ani de căsnicie, să se semene şi fizic unul cu celălalt. Trăsăturile celor două chipuri încep a se modela în sensul asemănării. Cam aşa ceva se întâmplă în comuniunea permanentă a omului cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos: el seamănă tot mai mult cu Cel după al Cărui chip a fost creat.
***
Există şi situaţii în care oamenii nu se străduiesc a se modela după Chipul desăvârşit al lui Hristos, ci mai degrabă vor a-L modela pe Dumnezeu după chipul şi mintea lor. Am constatat, în ultimii ani de zile, adesea perplex, cum unii ce sunt (sau se declară a fi) din Biserică, îşi tot caută dreptatea prin mijloacele de comunicare în masă, mai ales pe internet. E unul mai prigonit decât altul, unul mai „ortodox” decât altul şi fie sunt în puternice polemici, fie se susţin – se laudă – reciproc. Ar fi de râs şi a-i putea să-i priveşti ca pe nişte copii neştiutori şi neastâmpăraţi, dacă nu i-ai vedea cât de grav se pronunţă în formule pe care nu şi le pun absolut deloc la îndoială. Par a avea mandat direct de la Dumnezeu când vorbesc. Tare mi-e că, la o adică, nu vor accepta nici măcar formula după care s-au pronunţat hotărârile atâtor sinoade sfinte din Biserică – adică „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” -, argumentând că lor nu „li se pare”; ei sunt absolut siguri!
***
Prezenţa lui Dumnezeu este una care hrăneşte şi înviorează fiinţa noastră. De aceea, după ce se roagă sau participă la sfintele slujbe, omul simte că s-a mai întremat niţel, că starea sa sufletească (şi chiar cea trupească) s-a schimbat în bine. Când nu ne hrănim cu viaţa lui Dumnezeu, cu ceva tot ne hrănim, dar din cele create. Vedeta de pe scenă se hrăneşte din ovaţiile şi aplauzele spectatorilor. Fotbalistul de la Cupa Mondială – care a debutat în aceste zile -, din încurajările tribunei. Posesorul unui cont de Facebook, adesea cade în ispita de a se hrăni cu câte un „like” sau un „share”. „Hrana” aceasta care nu e Dumnezeu se mai numeşte şi slavă deşartă. Slavă – pentru că e un soi de energie pe care o înmagazinezi. Deşartă – pentru că nu e o hrană consistentă, care dă viaţă, ci care îmbolnăveşte fiinţa omului (cam cum se întâmplă când trupul mănâncă ceva artificial, plin de „E-uri”, în loc să mănânce natural). Mândria se poate manifesta şi fără prezenţa altora. Ea se poate hrăni şi numai din închipuirea de sine a cuiva. Slava deşartă caută spre alţii ca să se „alimenteze”.
***
Domnul a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Ca atare, nu de asta ne-a creat. Lui nu-i lipseşte nimic, nu are nevoie de nimic, cu atât mai puţin ca noi să-i dăm… slavă! Adică El nu are nevoie de a se „energiza” cu ceva din ale creaturilor… Dar noi avem nevoiesă-L slăvim, ca în felul acesta să ne împărtăşim din slava Sa. Este vorba aici de harul Său, de energiile necreate. În acelaşi loc scripturistic, Domnul spune: „Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi” (Ioan 5, 42-44).
Nevoia de slavă / har/ energie este una fundamentală pentru om. Cu ea se hrăneşte. Când ne slăvim pe noi înşine, e ca un soi de autofagie. Când căutăm slava de la oameni, e un soi de canibalism spiritual. Când, de obicei oarecum inconştient, o cerem de la diavol se cheamă că ne lăsăm posedaţi. Dar când o primim de la Dumnezeu este îndumnezeire.
***
Dumnezeu a creat persoane care-i să fie parteneri egali în iubire, care să fie împreună creatori cu El. Noi îi spunem Stăpân şi ne facem robi ai Săi şi asta ne ajută să ne „aşezăm” ontologic corect, să ocupăm poziţia care ni se cuvine. Căci din această postură, în mod paradoxal, noi devenim dumnezei, primind „împărăţia cea gătită pentru noi”. Ne facem pe noi înşine robi ca Dumnezeu să ne facă fii ai Săi. Aceasta e mişcarea duhovnicească: te smereşti ca să poţi fi înălţat. Pentru că numai Domnul ştie cum să ne înalţe. Toată această smerire, lepădare a noastră în faţa Domnului, este spre a ne vindeca de ispita căutării în altă parte a slavei. Imediat ce suntem restauraţi, curăţiţi, îndreptaţi, luminaţi, primim slava ce ne îndumnezeieşte şi se face, la rându-i, în pântecele nostru (adică în centrul fiinţei noastre), „izvor de apă vie” din care se adapă şi alţii. De aceea, simpla prezenţă a unui om cu viaţă sfântă îi marchează şi-i ajută mult să se schimbe pe cei de lângă el.
***
Părintele Dumitru Stăniloaecomentează, în volumul 11 al Filocaliei româneşti: „Nu numai oamenii îl slăvesc pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu slăveşte pe sfinţii Săi. Propriu-zis, toată slava vine de la Dumnezeu. Oamenii o recunosc numai. Dar I-o recunosc când înţeleg mărimea iubitoare a faptelor Lui pentru noi, mărime simţită în noi. Însă atunci ne-am deschis noi înşine slavei Lui şi aşa I-o cunoaştem. Tot cultul, în special cel ortodox este doxologic, este o laudă a slavei lui Dumnezeu trăită de noi. Toate rugăciunile le sfârşim cu «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh». În aceasta nu e o cunoaştere rece, raţională, analogică a lui Dumnezeu, ci vibrantă, simţită, trăită. Simţim mărirea tainică, negrăită, infinită a lui Dumnezeu pătrunsă în noi. Îl trăim ca Persoană iubitoare. Căci nu poţi lăuda o natură inconştientă de procesele ei involuntare. Îl trăim în prezenţa Lui voită, cu credinţă, cu frică, cu dragoste.”
***
Domnul nu a primit „slavă de la oameni” (Ioan 5, 41), dar totuşi ceva a primit de la ei: a primit să fie pălmuit, bătut, scuipat, răstignit… Există un cuvânt, pe care l-am auzit şi eu la un ierarh al Bisericii noastre, care spune aşa: „Nu faptul că eşti scuipat e o problemă, ci în ce stare te găseşte acel scuipat. Dacă scuipi peste o figurină de lut, când dai să ştergi scuipatul vei produce noroi. Dacă scuipatul cade peste un obiect de aur, când îl ştergi, nu faci decât să dai şi mai multă strălucire acestui metal preţios. Încât problema nu e că eşti scuipat de lume, ci cum te găseşte scuipatul: de lut sau de aur?”
Surse: Sfântul Ignatie Briancianinov, ”Cuvinte către cei care vor să se mântuiască”, Doxologia.ro.