Întâia treaptă e, aşadar, să nu te mânii pentru necinstiri, batjocuri, încercări şi necazuri pricinuite de cel de lângă noi.
A doua, să le primeşti cu mulţumire.
A treia, să te rogi pentru cel care te face să suferi.
A patra, să-l iubeşti din tot sufletul, cu adevărat şi profund.
A cincea, aşa să-l iubeşti, încât pururi să-ţi aminteşti de el cu gând curat, fără mâhnire, ca de un prieten iubit.
A şasea, să-ţi păstrezi pacea sufletului când eşti jignit, batjocorit sau chiar lovit, fără să te socoteşti pe tine sfânt, iar pe cel ce-ţi face rău, un nemernic.
A şaptea, să nu te tulburi aflând că e făţarnic cel pe care-l ţii de prieten.
A opta, să uiţi de răul îndurat şi când e de faţă neprietenul tău şi când nu e, şi ca pe un prieten apropiat să-l primeşti.
Urcuşul pe această scară cu multe trepte a iubirii vrăjmaşilor îl face omul zicând „nu” duşmăniei şi „da” prieteniei; adică, strunind sufletul de la pornirea de a-l socoti pe celălalt duşman şi îmboldindu-l să-l privească şi să se poarte cu el ca şi cu un prieten. Şi nu e „da” fără „nu”; cum ai putea să-l socoteşti prieten pe cel pe care nu încetezi să-l socoteşti duşman?
Şi zice omul „nu” duşmăniei prin înfrânare şi nevoinţă, prin lepădare de sine, mai cu seamă; prin surparea patimilor, pe care se zideşte, ca pe o temelie, omul lăuntric cel căzut; căci de la ele îşi are vlaga şi puterea de a ne ţintui de lutul lui. Cele de căpetenie sunt iubirea de sine şi fiica ei dintâi, mândria – de care se anină slava deşartă, atât de înrudită cu ea, încât unii Părinţii le socotesc a fi totuna. Numai iubirea rea de sine şi mândria ne fac gingaşi la învinuiri – fie că-s drepte ori nedrepte -, la necinstiri, batjocuri şi relele de la ceilalţi. Acestea două fac sufletul supărăcios, bănuitor, aşadar slab în faţa atacurilor şi uşor de rănit; acestea ne mână să răspundem la rău cu alte rele, care ucid iubirea: mânia, ura, ranchiuna, dispreţuirea şi judecarea celuilalt. Aşa se pierde sufletul şi se înmulţeşte vrăjmăşia.
Pe cel care s-a lepădat de sine, săgetările răutăţii nu-l ating şi nu se iuţeşte să răspundă răului cu rău. De piatră rămâne şi cel nepăsător, şi acela care-şi dispreţuieşte vrăjmaşul, dar creştineşte nu-i aşa. Răbdarea răului se însoţeşte cu smerenia, ca să rămână neştirbită. Cel smerit îndură ca un nesimţitor, pentru că pururi e gata să socotească dreaptă orice învinuire şi orice ocară, cuvenită; vrăjmaşul, pentru el, e un binefăcător şi, după cum adesea spun Părinţii, doctor al sufletului său, văditor al păcatelor şi pricinuitor de îndreptare.
În fine, iertarea şterge pentru totdeauna orice pomenire a răului şi duşmănia faţă de cel ce ne-a rănit.
Sfântul Simeon pomeneşte aici şi rugăciunea pentru vrăjmaşi; cu adevărat, ea curăţeşte ochii, ca să-i vedem că sunt sărmane victime ale diavolului, care îi mână la rele, şi ale patimilor lor. Şi atunci nu ne vom mai gândi la paguba noastră, ci la paguba celui de lângă noi, şi vom afla ce sunt mila şi compătimirea. Rugăciunea apropie pe om de om şi leagă sufletul de suflet. Intindem mâna noi, întinde şi fratele mâna; cu rugăciunea smerită şi iubitoare se îmblânzesc vrăjmaşii, cu vrăjmăşia şi mai tare se înrăiesc.
Cu smerenia, iertarea şi rugăciunea se zice „da” iubirii, socotindu-i prieteni pe vrăjmaşi, iubindu-i ca pe fraţi. E un lucru greu, dar, iată, Sfântul Simeon ne arată prin cuvântul său calea, pas cu pas.
Jean-Claude Larchet – Despre iubirea creştină, ed. Sophia, 2010