Te rogi mult, dar simţi că Dumnezeu nu te ascultă? Alţii fac numai rău şi le merge mereu bine, iar tu eşti mereu strâmtorat şi cu necazuri? Asta trebuie să ştii:
Mulţi creştini se plâng: „Mă rog după pravilă, însă nu simt că Dumnezeu mă ascultă”
Această plângere merită să fie examinată mai îndeaproape.
Omul se roagă ca să primească ceva. El trebuie, prin urmare, să vadă ce împiedică ca rugăciunea lui să fie împlinită. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Uneori, trebuie să ne amintim că suntem datori nu doar să ne rugăm pur şi simplu, ci să ne rugăm astfel ca să fim ascultaţi.” Se întâmplă că şi după ce am împlinit condiţiile pentru a izbândi întru rugăciunile noastre să nu avem, totuşi, un răspuns din partea cerului. Cum trebuie să explicăm tăcerea lui Dumnezeu?
Astfel de lucruri, de o nespuse fineţe, le vom lămuri în capitolul prezent. „Rugăciunea – lămureşte Sfântul Ioan Gură de Aur – este neîndestulătoare pentru primirea celor dorite dacă nu o săvârşim aşa cum Ii este plăcut lui Dumnezeu. Şi fariseul s-a rugat, însă nu a primit vreun folos. Şi evreii s-au rugat, însă Dumnezeu nu S-a întors către rugăciunile lor, deoarece nu s-au rugat aşa cum trebuia… Dar de ce ar fi nevoie? – Ar fi nevoie de tânguiri, de lacrimi, de suspinări, de îndepărtare de oamenii plini de vicii, de teamă şi de îngrijorare faţă de judecata lui Dumnezeu… Ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, trebuie îndeplinite următoarele trei condiţii: 1) sa fim vrednici să primim cele cerute; 2) să ne rugăm în conformitate cu legile lui Dumnezeu; 3) să ne rugăm neîncetat; 4) să nu cerem nimic deşert; 5) să cerem cele de folos; 6) să împlinim cele ce ni s-au poruncit. In acest chip, mulţi au fost ascultaţi: Cornelie sutaşul a fost auzit pentru viaţa lui cea bună (v. Fapte 10, 4); femeia canaaneancă – pentru rugăciunea ei stăruitoare (v. Mc. 7, 25-29); Solomon pentru înalta cerere a rugăciunii sale (v. II Regi 3, 11); vameşul – pentru smerenia sa (v. Lc. 18,14).”
Dând aceste importante lămuriri care, în general, sunt în concordanţă cu cele examinate în capitolul precedent – în privinţa condiţiilor pentru ascultarea rugăciunii -, Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un alt loc, mângâind pe nevoitorii rugăciunii neîmplinite, subliniază că e mai bine uneori ca omul să nu fie ascultat, căci nu întotdeauna cererea noastră este de folos pentru sufletele noastre. „Iată de ce -conchide Sfântul Ioan Gură de Aur -, dacă nu vom fi ascultaţi, să preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru acest fapt.”
Prin urmare, dacă ne rugăm cu sinceritate şi suntem înţelepţiţi de experienţa duhovnicească sănătoasă, vom înţelege că nu e cu putinţă să nu fim auziţi într-un fel ori altul. Se întâmplă ca Dumnezeu să nu îndeplinească direct cele cerute în rugăciunea noastră. Insă aceasta nu înseamnă că El a dispreţuit rugăciunea noastră. Dimpotrivă, El nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem, iar aceasta este mult mai bine decât ceea ce cerem de la El, deşi pare uneori că nu ne dă nimic sau chiar că ne lipseşte de ceva.
De pildă, tu ceri sănătate, iar Dumnezeu îţi trimite spre încercare boală. De unde această neconcordanţă? -Credincioşii creştini smeriţi ştiu de ce Dumnezeu procedează astfel. Ei sunt adânc convinşi de cuvintele Scripturii: Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă (Evr. 12,6) şi nu cârtesc în boală, ci caută să descopere taina binecuvântării lui Dumnezeu în aceasta. Căci Dumnezeu nu trimite boala fără un scop anume, ci ca să ne dăruiască o binefacere duhovnicească prin aceasta. Noi suntem bolnavi de păcat. Prin boala trupească, Dumnezeu o lecuieşte pe cea sufletească. Străduieşte-te ca atunci când eşti bolnav să descoperi îndurarea lui Dumnezeu în certarea trimisă ţie. Astfel nu doar că nu te vei supăra de încercarea vremelnică a lui Dumnezeu, ci vei săruta cu evlavie mâna care te-a certat. Dacă s-a luat de la tine pentru o vreme sănătatea, Dumnezeu te-a tămăduit duhovniceşte de păcate şi-ţi dă posibilitatea să te îmbogăţeşti cu cele mai scumpe virtuţi – răbdarea şi smerenia -, fără de care nimeni nu poate să-şi mântuiască sufletul şi să moştenească împărăţia cerurilor (v. Mt. 5, 3; Lc. 21, 19). Luându-ţi ceva pentru puţină vreme – sănătatea vremelnică – , Dumnezeu îţi dă ceva măreţ – veşnica împărăţie a cerurilor! Iar acesta este, indiscutabil, un mai mare bine.
Pentru El, Sfinţii Apostoli, iar după aceştia mii şi mii de bărbaţi şi femei, au lăsat toate – case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii, averi etc, ca să urmeze lui Hristos (v. Mt. 19, 27-29). Sfinţii mucenici şi-au jertfit chiar şi viaţa lor ca să dobândească cerul. Căci acesta nu se dobândeşte fără necazuri şi jertfă (v. Fapte 14,22). Cel ce a plecat pe calea lepădării de sine nu a rămas dezamăgit: pierzând oarecare valori vremelnice, care mai devreme ori mai târziu şi fără aceasta vor fi pe deplin pierdute la părăsirea acestei lumi, a dobândit veşnicele bunătăţi, iar pe acestea nimeni nu poate să i le răpească (v. Mt. 6,19-20). Să luăm alt exemplu: tu te rogi pentru izbânda într-un oarecare lucru, iar Pronia lui Dumnezeu te împiedică să-ţi atingi scopul. Una ca aceasta te amărăşte. Dar tu nu încetezi să superi pe Dumnezeu. Rabdă şi te smereşte şi atunci vei vedea în ultimă instanţă că neizbânda ta a fost spre bine. Multe întâmplări în viaţă ne învaţă că dintr-un părut „rău” se naşte un bine şi, pe de altă parte, dintr-o dorinţă fierbinte a „binelui” se naşte nu arareori un mare rău!
Sfântul Nil Sinaitul mărturiseşte: „In multe rânduri, în rugăciune, am cerut să mi se dea ceva care mie mi se părea bun şi am stăruit în cererea mea silind cu neînţelepciune voia lui Dumnezeu, dar nu am arătat lui Dumnezeu aceasta, ca El să rânduiască mai bine pe cele care El însuşi vede că ne sunt de folos. Primind însă cele cerute, am căzut în mare scârbă, căci nu am dorit să se facă totul după voia lui Dumnezeu, iar cele cerute s-au arătat pentru mine nu aşa cum am gândit. Ce bine mai mare poate să afli în afară de Dumnezeu însuşi? Să-I arătăm Lui toate câte ne privesc şi ne va fi bine, căci Binele, în mod firesc, e Dăruitor al darurilor celor bune.”
Nespus de pilduitior este cazul cu creştina Cleopatra şi fiul ei Ioan. Ei trăiau în Egipt în timpul necuratului împărat Maximian, un crunt prigonitor al creştinilor. Printre mulţi mucenici din acea vreme a suferit pentru Hristos şi tânărul şi viteazul conducător de oşti Uar. El a fost dus la cercetare şi cu cutezanţă a mărturisit credinţa sa, după care a fost dat la fiare, ucis şi azvârlit, fără să fie îngropat, afară din cetate spre hrană câinilor. Cleopatra a izbutit să ia trupul lui multpătimitor şi să-l aducă la casa sa, socotindu-l o mare comoară. Câţiva ani mai târziu, când prigoana a încetat pe deplin, ea a strămutat moaştele Sfântului Uar în Palestina, unde a înălţat o biserică în cinstea lui. După sfinţirea bisericii, ea a îngenunchiat înaintea raclei cu sfintele moaşte şi s-a rugat aşa: „Pătimitorule pentru Hristos, te rog, cere mie de la Dumnezeu ceea ce este plăcut Lui şi de folos mie şi pentru singurul meu fiu!” In aceeaşi noapte, fiul a murit. Cleopatra a fost uimită de necazul care i s-a întâmplat. După multe lacrimi şi plâns nemângâiat, a intrat în biserică, a căzut înaintea moaştelor Sfântului Uar şi, începând să cârtească, a strigat: „Aşa trebuia oare să-mi răsplăteşti pentru grija mea faţă de tine, o, plăcutule al lui Dumnezeu? Ai luat pe singurul meu fiu, ai luat nădejdea mea! Cine va vedea de mine la anii bătrâneţii? Cine-mi va îngropa trupul? Ah, mai bine singură să fi murit decât să văd mort pe fiul meu atât de tânăr, ofilit precum o floare ruptă mai înainte de vreme!…” A plâns ea îndelung, îndelung a tot căinat, până ce mai apoi, din multă neputinţă, a aţipit. Şi iată – i s-a arătat Sfântul Uar ţinând de mână pe fiul ei. Amândoi străluceau precum soarele. Hainele lor erau albe ca zăpada. Aveau brâuri aurite şi cununi nespus de frumoase pe capetele lor.
Sfântul Uar i-a spus: „O, femeie, pentru ce mă superi? Nu am uitat faptele tale bune şi am împlinit rugăciunile tale. Mai apoi, m-am rugat la Dumnezeu ca să ierte păcatele tuturor din neamul tău! După aceea, am luat pe fiul tău ca ostaş al împăratului ceresc. Oare nu tu însăţi te-ai rugat şi ai cerut de la Dumnezeu să împlinească ceea ce Ii este plăcut Lui şi folositor fiului tău? Eu m-am rugat Bunului Dumnezeu şi iată – fiul tău e acum unul dintre cei care stau înaintea prestolului lui Dumnezeu. Dacă vrei, ia-l, dacă nu mai doreşti să slujească împăratului ceresc!” Iar Ioan se ţinea de Uar şi a spus ca şi cum ar fi fost în această lume: „Nu asculta pe maica mea, nu mă întoarce în lumea plină de nedreptăţi şi de nelegiuiri! Te rog, nu mă lăsa!” După aceasta, s-a întors către mama sa: „De ce plângi, maică? Sunt în oştirea veşnicului şi celui fără de moarte împărat Hristos! Mi s-a dat împreună cu îngerii cereşti să stau înaintea Lui. Şi tu doreşti acum să mă întorci din acea împărăţie luminoasă către tina cea pământească?” Atunci, mângâiată duhovniceşte, Cleopatra a strigat fierbinte: „Ia-mă şi pe mine cu tine, ca să fiu şi eu cu voi!” însă Sfântul Uar i-a răspuns: „Şi acum, vieţuind pe pământ, tu eşti cu noi. Mergi în pace! Iar când va veni vremea şi Domnul va porunci, vom veni să te luăm!” Cu aceasta, vedenia s-a sfârşit. Cleopatra s-a deşteptat, cutremurată de cele văzute şi s-a simţit plină de o bucurie neobişnuită. Şi-a şters lacrimile, a mers acasă, a împărţit averea sa săracilor, s-a lepădat de lume şi a început să vieţuiască pe lângă biserica Sfântului Uar, nevoindu-se în post şi în rugăciune neîncetată. Iar după şapte ani ea a plecat la Domnul.
Astfel, Preaînaltul Dumnezeu, după felul Său dumnezeiesc, a răspuns rugăciunilor ei. Ea a dorit una, El i-a dăruit alta. Ea a dorit ca fiul ei să fie bine rânduit pe pământ, iar Dumnezeu i-a rânduit binele în cer. Ea a cerut puţin, El i-a dat mult. Şi pentru că aceasta nu corespundea intenţiilor ei, Cleopatra a căzut în mare întristare şi a cârtit.
Cârtirea ei însă a fost nedreaptă. Dacă tânărul Ioan ar fi primit bunătăţile cele pământeşti, acestea nu ar fi fost trainice. Dumnezeu i-a dat lui cerul, fericirea cea de neluat. Cleopatra a recunoscut aceasta după vedenia care a înţelepţit-o şi, apoi, a devenit duhovnicească; nu doar că s-a împăcat cu acelea pe care Dumnezeu i le-a trimis, ci chiar I-a fost Lui recunoscătoare în chip de negrăit.
De luat aminte, în această pilduitoare întâmplare, că ea se ruga întru totul drept în rugăciunea sa. Cerea să i se dea de Dumnezeu acelea care îi sunt plăcute Lui şi folositoare ei, adică ea cerea să se facă voia lui Dumnezeu. Insă, în ciuda acestei rugăciuni, care părea fără reproş la arătare, totuşi, în esenţa ei, nu corespundea cu voia lui Dumnezeu. Cleopata avea dorinţa ei, limpede în mintea sa, voia ei – ca fiul să fie şi bine rânduit în această viaţă şi să se poată bucura ea ca mamă în această lume! Pentru aceasta, până ce a fost înţelepţitl a cârtit.
Cât de adesea se întâmplă astfel şi cu noi! Ne rugăm, chipurile, întru totul drept în rugăciune, spunând chiar cu simţământ şi cu convingere înaintea Părintelui ceresc: „Facă-se voia Ta!” Şi totuşi, în străfundul sufletului nostru, se află dorinţa noastră, care vrem neapărat să se înfăptuiască. Avem voia noastră, pe care nu dorim să o jertfim pentru voia lui Dumnezeu. Iată, în această fină nesinceritate înaintea lui Dumnezeu se ascunde pricina ca adeseori rugăciunile noastre să nu fie împlinite după cum dorim.
Voia noastră proprie, la vedere ori tăinuită, ne desparte de Dumnezeu. Ea se ridică precum un zid între noi şi Ziditor. Ea ne înstrăinează de Mântuitorul, pentru că menţine în noi, împotriva voii lui Dumnezeu, atât concepţiile noastre proprii despre Dumnezeu, propriile noastre puncte de vedere, propriile noastre gânduri. Anume voia de sine ne lipseşte de folosul rugăciunilor şi ni se arată ca o piedică a împlinirii lor, mai cu seamă când ne îndârjim în părerile noastre.
[… ] Să încheiem aceste cugetări asupra rugăciunii cu un model de rugăciune de dimineaţă, rugăciune alcătuită de ultimii stareţi de la Optina, cuprinsul acesteia impresionând adânc inima neliniştită a credinciosului de astăzi:
Doamne!
Dă-mi să întâmpin cu suflet liniştit toate pe care mi le va aduce ziua de astăzi! Dă-mi ca pe de-a-ntregul să mă predau voii Tale! Povăţuieşte-mă întru toate şi mă întăreşte în tot ceasul în această zi! Oricâte voi primi astăzi, învaţă-mă să le primesc cu suflet liniştit şi cu adâncă încredinţare că în toate se află sfânta Ta voie! Fii îndrumător în toate faptele mele, în toate cuvintele şi în toate simţămintele mele! In toate întâmplările neprevăzute să nu uit că totul este trimis de Tine!
Invaţă-mă ca după dreptate şi în chip înţelept să mă port cu toţi membri familiei mele, fără să tulbur ori să amărăsc pe cineva! Doamne, dă-mi puteri să îndur osteneala acestei zile şi toate întâmplările dintru ea! Indrumă voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred şi să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc! Amin!
Arhim. Serafim Alexiev
Sursa: ”Calauza rugatorului ortodox”.
