Apariţiile Stareţului
Aşa cum am mai spus. Stareţul a văzut mulţi Sfinţi, pe îngerul lui păzitor, pe Maica Domnului de mai multe ori şi pe însuşi Hristos. Nu i-a văzut în vis, ci aievea, uneori chiar ziua în amiaza mare. Aceştia vorbeau cu el, îl sărutau şi îi săruta, îi aduceau mâncare, îl tămăduiau, îi făceau făgăduinţe, îi descopereau taine.
Odată a spus cuiva: „Dacă atunci când eram tânăr citeam mult Vieţile Sfinţilor, acum însă ele nu mă ajută atât de mult (se referea la citirea lor), deoarece le trăiesc”. Nu mai avea nevoie de această hrană duhovnicească, deoarece trăia ceva mai înalt.
Stareţul evita să povestească experienţele sale. Vorbea numai atunci când considera că era nevoie să ajute un suflet. Dacă în celelalte povestiri ale sale era captivant, în descrierea acestor întâlniri cu Sfinţii era foarte reţinut. Cel care asculta aceste descoperiri rămânea surprins în faţa simplităţii, naturaleţei şi unicităţii acestor fapte. Spunea de pildă: „Mi s-a întâmplat ceva” înţelegând prin aceasta că l-a cercetat un sfânt. Sau „am simţit ceva” şi cel ce auzea credea că a avut o simplă emoţie, dar era ceva mai profund, o descoperire, o vedenie, o răpire în contemplaţie sau ceva asemănător. Ziua în care i se întâmpla ceva o însemna de obicei în cărţile lui liturgice, dar acoperit.
De multe ori în vremea rugăciunii mintea lui era răpită în contemplaţie, iar aceasta chiar înainte de a deveni monah. Spunea din experienţa sa: „Atunci când cineva este în contemplaţie poate auzi, să presupunem, ceasul când sună. Numai atât. Alt contact cu mediul nu mai poate avea”.
Referitor la vedenii, Stareţul spunea: „Când cineva are o vedenie, vede cu ochii sufletului. Uneori în astfel de vedenii închideam ochii şi tot vedeam. Aşadar vedeam cu ochii sufletului. Atunci când se arată cuiva un sfânt, a treia persoană uneori îl vede pe sfânt, alteori îi aude glasul, iar alteori nimic. Nu există o lege în această privinţă.” Mai spunea că „monahul la început are descoperiri mici, mai târziu mai mari, iar mai târziu şi mai mari” (Fireşte atunci când se nevoieşte corect şi statornic.)
Faptul care pricinuieşte uimire este, cum de reuşea Stareţul să-şi desprindă mintea de cele cereşti după toate cele pe care le-a văzut, le-a trăit şi din pricina cărora a înnebunit, în înţelesul cel bun al cuvântului, de dragostea dumnezeiască şi dulceaţa cerească. Deoarece nu este lucru uşor să coboare cineva dintr-odată de pe Tabor în valea plângerii, să jertfească această stare paradisiacă şi să se ocupe de problemele oamenilor. Acesta este un lucru vrednic de mirare şi constituia o nevoinţă în plus pentru Stareţ.
***
De multe ori Stareţul a văzut lumina necreată, dar în repetate rânduri a fost văzut cum el însuşi radia lumina necreată.
Ieromonahul Maxim Psilopulos, stareţul Chiliei „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, din Kerasia, mărturiseşte în scris:
„Era 6 august 1977, praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Stareţul venise de cu seară la Chilia din Kapsala unde locuiam atunci. Aveam ca invitaţi doi teologi, profesorii G. Dilboi şi Atanasie Vista (acum monahul Arsenie de la Chilia noastră).
După ce am săvârşit privegherea, la care Stareţul a cântat cu cunoscuta sa voce plină de umilinţă, am servit masa. Apoi a pornit spre Coliba sa. Dar în clipa când ne-am luat rămas bun de la el, înainte de a răsări soarele, am văzut cum faţa lui a strălucit «ca lumina». Radia o lumină albă, dar nu orbitoare. Semăna cu lumina de la farurile maşinilor pe care o vedem atunci când este ceaţă deasă, şi care nu ne orbeşte. Nu am dat importanţă prea mult acestui fapt.
Gândul îmi spunea că se poate să fi fost o lumină din cer ca un dar al lui Dumnezeu pentru praznicul Schimbării la Faţă. Şi astfel m-am liniştit.
Dar când s-au întors cei doi teologi, pe care i-am rugat să-l însoţească pe Stareţ până la Chilia proorocului Ilie, i-am auzit vorbind între ei: «Ce să fi fost oare, acea lumină?» Apoi m-au întrebat:
– Ati văzut ceva la Stareţul Paisie?
– Da, am văzut, le-am răspuns.
Atunci aceia mi-au spus cum au văzut fata Stareţului luminată cu un altfel de lumină, nu ca cea a soarelui sau a lunii.
Toti trei au crezut că Domnul Cel care S-a schimbat la Faţă l-a răsplătit pe robul Său Paisie, pentru că era un nevoitor al propriei lui schimbări. Şi astfel am slăvit pe Dumnezeu care îi slăveşte pe cei care îl slăvesc pe El. Nu i-am spus nimic, niciodată, Părintelui Paisie nici eu, nici aceia. Şovăiam, ne ruşinam, ne temeam. A plecat la cer fără să «afle» că noi, nevrednicii şi neînsemnaţii, l-am văzut în lumina Schimbării la Fată. Insă suntem siguri că acum se află în lumina împărăţiei lui Dumnezeu”.
Mărturia scrisă a unui frate, care ne-a rugat să nu îi publicăm numele:
„Era pe la sfârşitul lui august 1984. Impreună cu un frate duhovnicesc şi cu fiul său, care avea vreo şase-şapte ani, ne-am hotărât să mergem la Sfântul Munte. Am fost găzduiţi la Sfânta Mănăstire Kutlumuş. După trataţia obişnuită de la arhondaric, monahul responsabil ne-a dus la camera unde aveam să rămânem.
Ne-am lăsat lucrurile şi am ieşit în balcon de unde vedeam în depărtare Sfânta Mănăstire Iviron, iar mai aproape Coliba Părintelui Paisie. Era ora trei şi jumătate-patru după-amiază. Soarele puternic lumina totul până la orizont. Discutam diferite lucruri cu prietenul meu şi totodată luam aminte şi la fiul său, care se căţărase pe balustrada de lemn a balconului.
La un moment dat am văzut ieşind de pe fereastra Colibei Stareţului o lumină diferită de cea a soarelui şi mai puternică decât ea. Diferenţa consta atât în intensitatea, cât şi în culoarea ei. Aceea era mai străvezie, mai curată, aurie şi totodată puţin albăstruie.
Acest fapt minunat a durat cam zece minute. De când a început şi până ce s-a sfârşit mă întrebam dacă văd bine, dacă sunt sănătos. Urmăream acest fapt fără să întrerup discuţia cu prietenul meu. Deşi m-a cutremurat ceea ce am văzut, totuşi nu i-am spus nimic aceluia, ci am ţinut-o pentru mine.
La sfârşitul lui septembrie 1993, l-am vizitat pentru ultima oară pe Stareţ la Coliba sa. L-am găsit foarte istovit. In timpul discuţiei gândul m-a îndemnat să-i spun despre acel fapt minunat pe care-l trăisem în 1984. Când i-am spus, expresia feţei i s-a schimbat, devenindu-i senină şi dulce. După câteva secunde mi-a spus cu smerenie şi reţinere: «Sunt multe, dar nu este spre folosul meu să le spun». La plecare i-am cerut binecuvântarea să spun şi altora acest fapt, dar el mi-a spus: «Lasă, binecuvântatule, nu-i nevoie!»”.
Inalt Prea Sfinţitul Panteleimon, mitropolit de Xantis, povesteşte:
„Odată am petrecut noaptea la «Panaguda» iar dis-de-dimineaţă am citit slujba în bisericuţa Colibei. Am liturghisit (ca preot), iar la strană a cântat Părintele Paisie. Imi este cu neputinţă să descriu binecuvântarea pe care am primit-o. Când a venit vremea Sfintei Impărtăşiri, Stareţul s-a apropiat cu multă evlavie şi zdrobire de inimă să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. In timp ce s-a plecat şi-a scos fesul de pe cap lăsând să se reverse părul său frumos. Uimit am observat cum chipul lui s-a schimbat cu dumnezeiască prefacere şi a devenit luminos. Iradia o lumină lină, puternică. Această privelişte, neobişnuită pentru mine, a adus în sufletul meu dulceaţa acelei lumini dumnezeieşti. Atunci nu am vrut să spun nimic. Am păstrat în amintirea mea, ca un dar de mare preţ, chipul său purtător de lumină gata să primească pe Domnul slavei, dar acum îl arăt, pentru că nu-mi aparţine mie nevrednicului, ci tuturor celor care caută mângâiere de la acest chip purtător de lumină al Stareţului”.
Sursa: Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos