Deci, dintre toate păcatele câte-s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei păcate le-a avut în vedere și i-a îndemnat pe oameni să le lase:
– necredința în Dumnezeu: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16);
– sminteala, adică derutarea de la credință a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce smintește pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră și să fie aruncat în mare” (Luca 17, 2), deci să se scufunde în mare și să moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred;
– al treilea păcat pe care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este fățărnicia (când te arăți într-un fel în afară și ești în alt fel înăuntru), pentru care i-a mustrat pe farisei, când le-a zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafarã sunt împodobite și înlăuntru sunt pline de oase de morți (Matei 23, 27).
eci, dacă îl câștigăm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câștigăm, pe Dumnezeu Îl dobândim, iar dacă smintim pe fratele, dacă-l derutăm, dacă-l ducem în confuzii, dacă-l ducem în nedumerire, atunci lui Hristos greșim.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești. Viața firească a omului este să îmbrace veșmântul care este strălucirea Sfântului Duh; să rămânem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi, să fim dumnezei după har și copii ai lui Dumnezeu și să fim însemnați în lumina cunoașterii lui Dumnezeu. Astfel, a nu păcătui nu este „lucrarea legii, ci păzirea nealterată a chipului și demnității cerești”. Prin acestea se înțelege că păcatul este de fapt căderea din comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Din aceeași perspectivă privește lucrurile și Sfântul Grigorie Palama. Vorbind despre păcatul lui Adam și, desigur, despre orice păcat – care înseamnă repetarea păcatului lui Adam – el scrie că „păcatul este lipsirea persoanei omenești de cuvântul lui Dumnezeu, și apoi de relația cu soborul îngerilor și cu viața veșnică”. Și scriind aceste lucruri el spune: „Cine nu se va tângui, conștient fiind de lipsa acestora?”. Prin urmare, păcatul este lipsirea de viața veșnică, adică lipsirea de harul necreat al lui Dumnezeu. Însă, această lipsire nu este una abstractă, ci boala organului cunoscător al omului care este mintea (νούς). Din acest motiv, Sfântul Grigorie Palama vorbește despre abaterea minții de la Dumnezeu, în realitate despre întunecarea minții. „Mintea căzută de la Dumnezeu devine sau demonică, sau animalică”. Și, desigur, subliniază faptul că mintea omului „a fost creată de Dumnezeu împărat și stăpânitor al patimilor, atunci când, răpită fiind ea de Acesta, este trasă de la lucrările cele nefirești și de la faptele cele necuvenite”.
Observând păcatul din această perspectivă, putem înțelege ce este metanoia (pocăința). De vreme ce păcatul este întunecarea minții și lipsirea de slava dumnezeiască, metanoia este luminarea minții și întoarcerea la slava originară. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că „metanoia este ușa care ne scoate din întuneric și ne introduce în lumină”. Iar Sfântul Grigorie Palama, referindu-se la această stare, spune că metanoia este întoarcerea la slava cea dintâi și, prin urmare, vindecarea omului. El scrie: „Născându-se metanoia în suflet, ne întoarcem mintea de la obișnuința vicleană și de la cunoștința cea iubitoare de păcat… vindecând răutatea noastră, iar nu lăsându-ne omorâți de răutate”.
Prin urmare, păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu. Iar atunci când, în scrierile Sfinților Părinți, întâlnim o terminologie legalistă, etică, sociologică și psihologică, aceasta este, de fapt, o extindere a concepției teologice, întrucât, cu adevărat, atunci când se întunecă mintea, acest lucru are consecințe și în domeniul psihologic, sociologic și etic.
Surse: Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri; Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania și vindecarea sufletului.
