Să ia aminte la cuvintele mele cei care se roagă fără vlagă şi se revoltă atunci când Domnul întârzie să le împlinească cererile. Eu le zic: „Rugaţi-vă la Dumnezeu”, iar ei îmi răspund: „Ne-am rugat o dată, de două ori, de trei, de zece, de douăzeci de ori şi n-am primit nimic”. Nu înceta să te rogi până ce nu primeşti ceea ce doreşti. Sau mai degrabă, nici când primeşti răspuns la cererea ta să nu încetezi să te rogi. Înainte să primeşti răspuns, să te rogi, iar după aceea, să mulţumeşti.
Mulţi oameni intră în biserică, spun câteva rugăciuni şi apoi ies. Ies din biserică fără să ştie ce au spus. Buzele lor se mişcă, dar urechile lor nu ascultă. Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul, care ştie că prin rugăciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine şi ne seamănă gânduri în minte. De multe ori, stăm în patul nostru şi nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm şi atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta, pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat cu mâna goală.
De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi şi să-l silim să rămână atent şi nedezlipit de înţelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi.
***
Rugăciunea necesită răbdare, perseverenţă, înfrânare…
Multe lovituri şi mult efort în rugăciune sunt necesare. Ce se întâmplă cu o sămânţă? Încolţeşte; încetul cu încetul se înalţă; iese la suprafaţa solului şi creşte în lumina acestei lumi. Apoi creşte, înfloreşte şi aduce rod.
Să nu spunem că nu putem face nimic, întrucât atunci nu vom reuşi să dobândim această rugăciune, care este atât de vastă încât cuprinde lucrurile cereşti în ea! Să mă explic: atunci când rugăciunea devine activă, mintea devine atât de limpede, atât de luminată, atât de dinamică, primeşte aripi atât de puternice, încât ea se înalţă foarte sus şi-L întâlneşte pe Dumnezeu cu toate harurile Sale. Atunci mintea devine atât de receptivă la contemplaţiile duhovniceşti încât omul rosteşte uimit: „Ce contemplaţie să-mi aleg?”
Pe de altă parte, atunci când mintea nu e luminată de rugăciune, este extrem de leneşă; nu poate fi mişcată nici măcar către o singură contemplaţie. Atunci când omul face eforturi şi nu află rugăciunea, cel rău vine şi spune: „Vezi, ai depus atâta efort şi n-ai aflat nimic, prin urmare, renunţă la această rugăciune”. Dar experienţa ne spune în felul său propriu că e nevoie de răbdare şi perseverenţă, căci inima nu se deschide uşor pentru rugăciune. Multe lovituri şi mult efort în rugăciune sunt necesare. Ce se întâmplă cu o sămânţă? Încolţeşte; încetul cu încetul se înalţă; iese la suprafaţa solului şi creşte în lumina acestei lumi. Apoi creşte, înfloreşte şi aduce rod.
Surse: Sfântul Ioan Gură de Aur, „Problemele vieţii”; Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos.
