”Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde!”

Blândeţea şi smerenia sunt florile care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde. Blândeţea se naşte dupã ce prin răbdare au fost eliminate din fire patimile mâniei. Ea stă imediat înaintea smereniei. „Precum lumina zorilor premerge soarelui, aşa blândeţea e înainte-mergătoarea smereniei”, zice Ioan Scărarul. Blândeţea e o dispoziţie neclintită a minţii, care rămâne, în faţa onorurilor şi a jicnirilor aceeaşi. Ea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ţi le produce aproapele şi a te ruga sincer pentru el.

Ea este stânca ce se ridică deasupra mării mâniei, rămânând neclătinată de valurile ei. “Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa, sau mai bine zis maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza frătiei, frâna celor ce se mânie, pricină de bucurie, urmarea lui Hristos, însuşirea îngerilor, înlănţuirea dracilor, pavăză împotriva amărăciunii. În inima celor blânzi Se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. Cei blânzi vor moşteni pământul, mai bine zis îl vor stăpâni.

Sufletul blând e tronul simplităţii. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înţelepciunii. Sufletele blânde se vor umple de cunoştinţă, iar mintea mânioasă convieţuieşte cu intunericul şi cu neştiinţa… Simplitatea este o deprindere neclintită a sufletului, neputând fi mişcată spre cugetări perverse. Viclenia este o ştiinţă, mai bine zis o urâciune drăcească, lipsită de adevăr, care îşi inchipuie că înşală vederea altora. Viclenia acoperă varietatea multiplă a patimilor.

Simplitatea însă e pricina prea înaltei smerenii şi blăndeţii. Cel ce e simplu şi necompus vrea ca sufletul ce se apropie de El să fie simplu şi nevinovat”.

Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Dacă iubirea este opusă egoismului, manifestat prin patimi, prin blândeţe am ajuns la pragul iubirii. Omul blând a ĭnlăturat din sine toate pricinile care susţineau separaţia lui de semeni. Prin blândeţe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti din el cu firea omenească din ceilalţi. Blândeţea anticipează adierea lină a nepătimirii, adică liniştii care este totdodată lipsa de patimi egoiste. Cei ce socotesc că blândeţea e o slăbiciune pot să se gândească la forţa ei de a tămădui ura şi de a astupa prăpăstiile dintre euri, la vraja bună din ea, care atrage pe toţi cei ce tind în mod obişnuit să se separe şi să se distanţeze.

Cu adevărat omul blând e singurul care câştigă biruinţa asupra pământului. Prin blăndeţe sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei spirituale. Totodată ea ne ajută să inţelegem frumuseţea şi bogăţia de cuprins pozitiv ce se află în simplitate. Simplitatea este o intelepciune adâncă şi mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blând în situaţiile tuturor.

Tocmai datorită acestei inţelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blând nu se tulbură şi nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situaţie într-o lumină cu mult mai largă, ţinând seama de atâtea consideraţii pe care sufletul pătimaş nu le cunoaşte sau le uită chiar cu voia, obsedat de patima unilaterală. Simplitatea mult înţeleaptă a omului blând se datoreşte tocmai lipsei de patimi a lui. El pe de o parte nu are patimi pe care

să vrea să le ascundă, pe de altă parte, nimic nu-l împiedică să judece obiectiv, nu-l îndeamnă să-şi strâmbe judecata sau să se facă a uita.

Vicleanul e totdeauna intr-o stare de duplicitate, una spunând, şi alta gandind, ca să-şi acopere urăţenia unei intenţii pătimaşe. El judecă ingust sau stràmb şi de aceea prezintă în mod acoperit fiecare situaţie, după cum îi dictează interesul momentan. El dă impresia de deştept. Dar deşteptăciunea lui este arta de a falsifica şi de a acoperi adevărul, de a prezenta strâmbarea adevăratelor realităţi drept cunoaştere. E arta de a da o aparenţă de strălucire intunericului. Viclenia răului nu se supune realităţilor de dincolo de eul său egoist, pe când înţelepciunea şi simplitatea omului blând se adapă din izvoarele adevărului larg descoperit în faţa intimităţii

sale tainice.

„Smerenia este un har fără nume al sufletului”. Ea e opusul mándriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adancul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coboråndu-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii.

Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformeazã judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileste vederea justă a lucrurilor.

Pr. Dumitru Stă­niloae, Ascetica şi misti­ca Bisericii Ortodoxe, Edi­tu­ra Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or­to­doxe Române, Bucureşti, 2002