Părintele Paisie spunea că cel ce primește blestemul se chinuiește în viața aceasta, dar ce se întâmplă cu cei care blesteamă?
„Iar cel ce a blestemat se chinuiește și în viața aceasta și se va chinui și în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaș, dacă nu se va pocăi și spovedi.
Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca și cum ai lua pistolul și l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ți-ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să-l omori.
Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate.
Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverșunare.
Blestemul când vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluț și îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puțin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar celaltă orfană și foarte săracă. Au văzut calul ce era legat cu funia și păștea și au zis: ,,Nu luăm funia să legăm lemnele?” Au tăiat-o în trei, și fiecare din ele au luat câte o bucată să își lege sarcina ei. Firește, calul a fugit. Când a venit bătrâna și n-a aflat calul, s-a mâhnit mult. A început să-l caute peste tot; s-a ostenit mult până să-l găsească. În cele din urmă, după ce l-a aflat, a spus supărată: ,,Pe ceea ce a făcut asta s-o ducă cu aceeași funie”.
Într-o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o pușcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii – și a împușcat-o pe soră-sa în gât. Trebuia să o ducă la spital și trebuia funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s-a găsit o bucată de funie, aceea furată, dar n-a ajuns. Au adus și cele două vecine ale ei cele două bucăți furate și au legat-o de scară și au dus-o la spital Așa s-a înfăptuit blestemul bătrânei: ,,Să o ducă cu aceeași funie”. În cele din urmă a murit, sărmana; Dumnezeu s-o odihnească.
Vedeți, a prins blestemul la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte își aveau sărăcia lor, avuseseră oarecare îndreptățire.”
Sursa: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghioritul, Editura Schitul Lacu.
Dumnezeu să-l vadă!” Acesta este blestem. Dumnezeu însă ne-a învăţat: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
Blestemul naşte blestem şi doxologia naşte doxologie. Când omul nu blesteamă pentru un necaz care vine asupra lui, Îl preamăreşte pe Dumnezeu. Şi atunci diavolul crapă şi pleacă la altul care blesteamă, ca să i le facă pe toate de-a-ndoaselea. Pentru că, cu cât cârteşte cineva, cu atât strică. Cârtire înseamnă blestem. Este ca şi cum omul se blesteamă pe sine ori de câte ori vine mânia lui Dumnezeu.
Există unii diavoli necuraţi care, atunci când cineva începe studiul Sfintei Scripturi, îi descoperă tâlcuirea ei. Le place în mod special s-o facă în inimile oamenilor robiţi de slava deşartă, şi mai ales ale celor iniţiaţi în cultura lumească, şi urmăresc să-i arunce în păreri eretice şi blasfemiatoare, înşelându-i încetul cu încetul. Ne vom da seama bine de această teologie demonică, sau mai bine zis de grăirea în deşert, din tulburarea şi din mulţumirea nestatornică şi plină de neorânduială care se creează în suflet la vremea tâlcuirii.
Lumânarea s-o oferim pentru cei care suferă trupeşte şi sufleteşte, şi pentru cei care au cea mai mare nevoie, printre care se numără şi unii dintre cei vii şi dintre cei morţi. Bunul Dumnezeu este în întregime mărinimos şi este mişcat chiar şi de darul nostru de nimic. În timp ce noi mâncăm mierea, lui Dumnezeu Îi oferim ceara, şi El se mulţumeşte cu acest dar al nostru.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, pp. 120-121.