Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi şi să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, şi mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii şi pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.”
Nu putem face nimic mai bun şi mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, şi mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneşte pe calea sălaşurilor veşnice.
Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune. Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el şi este recunoscător celor care le fac şi este duhovniceşte alături de aceia.
Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos şi cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului şi a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-au fost apropiaţi şi au murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră a tuturor, se află aceeaşi cale, şi cât vom dori şi noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim şi noi milostivi faţă de cei morţi.
De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la ieşirea sufletului”, care se citesc tuturor creştinilor după moarte. Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, şi să se citească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi şi la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelaşi timp, primiţi, dacă se propune, săvârşirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelaşi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, şi din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate.
Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile şi chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca şi la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, şi de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.
Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.
Sf. Ioan Maximovici, Sufletul după moarte, Editura Tehnopress, 2003
