Când vedeţi un om foarte neliniştit, întristat şi mâhnit, deşi nu-i lipseşte nimic, să ştiţi că aceluia îi lipseşte Dumnezeu. Cel care le are pe toate, şi bunuri materiale şi sănătate, dar în loc să fie recunoscător lui Dumnezeu, are pretenţii nesăbuite şi cârteşte, unul ca acesta se va duce în iad cu papuci cu tot.
Însă, cel care are recunoştinţă este mulţumit de toate. Se gândeşte la cele pe care i le dă Dumnezeu în fiecare zi şi se bucură de toate. Dar atunci când este nerecunoscător, nu este mulţumit de nimic, ci cârteşte şi este chinuit de toate. Dacă, de pildă, nu preţuieşte lumina soarelui, ci cârteşte, vine apoi Vardarul şi-l îngheaţă… Nu vrea căldura soarelui, ci tremuratul pe care-l provoacă Vardarul.
Vreau să spun că, de nu suntem recunoscători pentru binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu, ci cârtim, vin apoi încercările care ne fac să ne strângem ghem. Adevărat vă spun, cel care este obişnuit să cârtească va primi o pălmuţă de la Dumnezeu, ca să achite măcar puţin în această viaţă. Iar dacă nu va primi o pălmuţă, va fi şi mai rău, căci atunci le va plăti pe toate o dată în cealaltă viaţă.
Cârtirea poate ajunge obişnuinţă, căci cârtirea aduce după ea altă cârtire şi nefericirea altă nefericire. Cel care seamănă nenorocire seceră nenorociri şi adună nelinişte. în vreme ce acela care seamănă doxologie primeşte bucuria dumnezeiască şi binecuvântarea veşnică.
Cel care e cârtitor, oricâte binecuvântări i-ar da Dumnezeu, nu le recunoaşte. De aceea se îndepărtează de el Harul lui Dumnezeu şi se apropie ispititorul. Îl vânează continuu ispititorul şi-l bagă în tot felul de încurcături, în vreme ce pe cel recunoscător îl vânează Dumnezeu cu binecuvântările Sale.
Nerecunoştinţa este un mare păcat, care a fost înfierat de Hristos: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”, l-a întrebat pe leprosul care se întorsese ca să-I mulţumească. Hristos nu pentru Sine a cerut recunoştinţă de la cei zece leproşi, ci pentru ei înşişi, căci recunoştinţa le-ar fi fost lor de folos.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007, p. 139-141.
– Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?
– Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.
Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui «iarăşi plouă», începe: “Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală”. Dacă, după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: “Ei, nu a plouat atât de mult”, acela începe iarăşi: “Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul”. Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii!
Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu, în Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. “Voi face atât cât voi apuca” spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci, etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai “Cum îţi merge?”, răspundea: “Lasă-mă, nu mă întreba!”,niciodată nu spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.
De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie şi nu în deşertăciune.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003
