Pe vremea împărăţiei lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof şi vrăjitor vestit, anume Ciprian, născut dinpărinţi necredincioşi, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului şi necuratului lor zeu, Apolon. În anul al şaptelea al vârstei sale îl încredinţară la vrăjitori spre învăţătura meşteşugului vrăjitoriei şi a drăceştii înţelepciuni. Iar după zece ani de la naşterea sa a fost trimis de părinţi spre săvârşirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuinţă dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulţime de idoli întru care mulţi diavoli locuiau.
Ciprian a învăţat în acel munte înalt mult meşteşug diavolesc, căci ştia felurite năluciri drăceşti; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor şi se învăţase la înţelepciunea cea pierzătoare şi prea rea lucrare diavolească. Şi a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăceşti împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor.
A văzut acolo pe toţi zeii şi zeiţele păgâne şi felurite năluciri şi vedenii, la care se învăţa câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli şapte slujitori mari care slujeau la cele şapte planete. De la acei jerfitori a învăţat multe taine diavoleşti. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiţei Ira, a învăţat multe meşteşuguri de la slujitorul care era acolo. Şi a petrecut şi în Tauropoli slujind zeiţei Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia şi a deprins să facă fel de fel de vrăji şi năluciri, ca aceea ca morţii din morminte să grăiască.
Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăţilor şi multe farmece şi vrăjitorii învăţa. La treizeci de ani a mers la caldei şi acolo a învăţat să citească în stele. Şi în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârşit în toată răutatea: vrăjitor şi fermecător, pierzător de suflete, mare prieten şi credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: „Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dânsul şi cu aceia care sunt la dânsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea şi înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtăşania noastră”. Şi mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieşirea mea din trup şi cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute şi mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieşeam de la dânsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” şi, sculându-se, m-a petrecut, încât şi toţi mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toţi boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur şi pietre luminoase, care lumină chipul acela şi hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutăţii, întru mare supunere.
Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.
Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni şi înşelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme şi a adus pe mulţi oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulţi i-a ucis cu otrăvurile şi cu farmecele, pe copii şi pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia şi pe mulţi i-a învăţat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntrea prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape. De toţi păgânii era cinstit şi slăvit ca un mare jertfitor şi preaînţelept slujitor al necuraţilor lor zei şi mulţi alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă şi la izbândirea răutăţilor, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului şi în gurile diavoleşti, fiu al gheenei, părtaş al celor diavoleşti şi al pierzării celei veşnice. Iar Domnul, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate şi pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omeneşti, a vrut ca pe acest om să-l caute şi pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată şi să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Şi l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:
În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinţi pagâni. Tatăl ei se numea Edesie şi era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârşită, şezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie şi care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria şi, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră şi a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri şi a stat de-a dreapta Tatălui şi împărăţeşte în veci”.
Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod şi a dezrădăcina din ea toţi spinii necredinţei. Iustina voia ca mai mult şi mai desăvârşit să înveţe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica ruşine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; şi lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Şi în scurtă vreme şi pe maica ei a făcut-o să creadă şi după aceea şi pe bătrânul ei tată l-a adus la credinţă; el, văzând înţelegerea fiicei sale şi auzind cuvintele ei cele înţelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuţi de mâini omeneşti, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Şi o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, şi L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniţi la Mine şi vă voi da vouă cerească împărăţie”. Apoi, deşteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia şi cu fiica sa la episcopul creştinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i înveţe credinţa lui Hristos şi să le dea lor Sfântul Botez şi i-a spus lui cuvintele fiicei sale şi îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.
Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor şi, grăindu-le mult despre credinţa în Hristos, a botezat pe Edesie şi pe Cleodonia, femeia sa şi pe fiica lor Iustina şi, împărtăşindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credinţa lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; şi petrecu în fapte bune şi în frică de Dumnezeu un an şi şase luni şi aşa, în sfânta credinţă, şi-a sfârşit viaţa. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos şi slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie şi în curăţenie, în post şi în mare înfrânare. Iar vrăjmaşul cel ce urăşte neamul omenesc, văzând o viaţă ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune şi a început a o supăra, felurite nevoi şi necazuri pornindu-i împotrivă.
Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinţi bogaţi şi slăviţi, vieţuind cu desfătare întru deşertăciunea lumii acesteia. Şi acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică şi s-a minunat de frumuseţea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei şi, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoştinţa şi dragostea ei să vie şi, înşelând-o, să aducă pe mieluşeaua cea curată a lui Hristos întru necurăţia cea gândită de dânsul. Şi pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară şi, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumuseţea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire şi arătându-şi dragostea sa către dânsa, cu curse înşelătoare şi meşteşugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea şi fugea de dânsul, înfricoşându-se de el şi nu voia să-i asculte înşelătoarele şi viclenele cuvinte. Şi tânărul, dorind frumuseţile ei cele fecioreşti, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soţie. Iar ea a răspuns către dânsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc şi curăţia mea îmi păstrez. Acela şi sufletul şi trupul meu îmi păzeşte de toată necurăţia”.
Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid şi mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; şi adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obişnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o şi a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură şi scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieşit din casele lor şi au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel neruşinat ca din gura lupului şi au reuşit să o ia pe mieluşeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Şi au fugit toţi cei nelegiuiţi, iar Aglaid cu ruşine s-a dus la casa sa.
Neştiind ce să mai facă, înmulţindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor şi fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc şi acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur şi argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorinţa lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta şi te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea”. Aşa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.
Luând Ciprian cărţile sale de învăţătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl ştia că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguinţă să-i îndeplinească dorinţa şi cu mândrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăţi, ziduri am surpat, case am despărţit, vărsări de sânge şi ucideri de tată am făcut; învrăjbiri şi mânie mare între fraţi şi între soţi am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăţie; pe călugării cei ce se nevoiau prin munţi şi la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus şi i-am învăţat să slujească patimilor trupeşti, iar pe alţii, care întru pocăinţă şi întru lepădarea de toate veniseră, iarăşi i-am întors la cele dintâi lucruri rele şi pe mulţi din cei ce petreceau în curăţie, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Şi ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primeşte această doctorie – şi îi dădu un vas plin – şi dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuinţa Iustinei şi vei vedea ce va fi”. Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Şi făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgeţile cele aprinse ale poftei trupeşti, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească şi trupul ei şi cu pofta cea necurată să-l aprindă.
Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopţile să-şi facă rugăciunile sale către Domnul. Şi a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simţit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei şi furtună rea de pofta cea trupească şi aprinderea focului gheenei. Şi a fost acea supărare şi în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară şi singură de sine se ruşina, simţindu-şi sângele fierbând ca într-o căldare şi se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de nişte necurăţenii, se scârbea. Şi cu bună cunoştinţă fiind Iustina, a înţeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa şi îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune şi a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmaşii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele şi au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău şi m-am veselit şi când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap şi nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmaşul meu de mine; căci ştii, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta şi curăţia trupului meu pentru Tine o păzesc şi sufletul meu Ţie ţi l-am încredinţat. Deci, păzeşte pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruinţa poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a ruşinat pe vrăjmaşul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu ruşine; şi s-a întors odihna în trupul şi în inima Iustinei şi s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat şi fierberea sângelui s-a potolit şi Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruinţă.
Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reuşit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: „Pentru aceasta nu am reuşit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoşat, şi din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit şi l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Şi mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat şi mai mare nevoinţă a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr şi îşi chinuia trupul său cu înfrânarea şi cu postul, numai pâine şi apă mâncând. Şi aşa, îmblânzindu-şi patimile trupului, a biruit pe diavol şi l-a gonit cu ruşine, iar el, la fel ca şi cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavoleşti şi i-a spus despre slăbiciunea celorlalţi doi diavoli trimişi care nu au putut să covârşească o fecioară şi a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiţi în acel lucru şi ca pe cei ce nu ştiau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Şi i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.
Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie şi aşa a intrat la Iustina; şi, şezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeieşti, ca şi cum ar fi vrut să urmeze vieţii şi curăţiei ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viaţă sfântă şi pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare şi negrăită este plată pentru cei ce vieţuiesc în curăţie, şi mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăţiei îngereşti”. Iar diavolul, descoperindu-şi neruşinarea, cu meşteşug a început a o amăgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea şi cum s-ar naşte oamenii? De ar fi păzit Eva curăţia, apoi de unde s-ar fi înmulţit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoţirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, şi Sfânta Scriptură o laudă, zicând: „Cinstită este nunta întru toate şi patul nespurcat. Mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoţirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească şi să laude pe Dumnezeu?”
Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor şi mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Şi a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei şi inima şi-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, şi îndată a pierit diavolul, cu mai mare ruşine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit şi la Ciprian, tulburat; şi cunoscând Ciprian că nici acela nu a reuşit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruieşti, fiind diavol puternic şi iscusit mai mult ca alţii în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi fecioreşti? Deci, spuneţi-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotriveşte vouă şi cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?” Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deşi nevrând, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul şi ne goneşte departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru ruşine şi se certa cu dânsul, zicându-i: „Dar aşa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruieşte?” Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei şi a mers la Aglaid, că aşa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat îşi va împlini datoria sa şi nu va fi arătată neputinţa lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru ruşine.
Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie şi alergând la ea, a cuprins-o şi o săruta, zicând: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Şi cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare şi, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre şi făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei şi voia să se aşeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră şi văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid şi a fugit. Şi a pierit de la Aglaid şi acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre şi puţin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei şi, ţinându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul şi ar fi murit. Şi aşa, nereuşind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt şi s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; şi încă nu se apropia de uşile casei ei, iar nălucirea şi înşelătoarea asemănare cu cea de femeie şi cu cea de pasăre au pierit de la dânsul şi s-a întors ruşinat.
După aceasta, a început Ciprian a face izbândire ruşinii sale, şi a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea şi cu răni îi arunca pe dânşii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o şi pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat şi plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, şi voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei şi asupra rudeniilor ei, ci şi asupra cetăţii (Dumnezeu aşa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite şi din pricina ruşinii celei mari. Şi erau răni între dobitoace şi multe boli între oameni. Şi prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepseşte cetatea pentru Iustina, care i se împotriveşte. Adunându-se nu puţini dintre cinstiţii cetăţeni, au mers la Iustina şi cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian şi să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toţi mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toţi îi mângâia, încredinţându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a şi întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit şi toţi s-au tămăduit de boli şi s-au vindecat de răni.
Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian şi de meşteşugul lui cel vrăjitoresc îşi băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de ruşinea cea mare şi chiar şi de cei cunoscuţi se ruşina. Apoi, înştiinţându-se bine că semnul crucii şi numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, şi-a venit în fire şi a zis către diavol: „Pierzătorule şi al tuturor înşelătorule, vistierule a toată necurăţia şi înşelăciunea, acum ţi-am cunoscut neputinţa, că dacă de umbra crucii te temi şi de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poţi birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu eşti nimic şi nu poţi nimic şi nu ai putere de izbândire. M-am înşelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine şi crezând în înşelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creştini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioşi ca să mă izbăvească şi să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaş al adevărului şi potrivnic şi urîtor a toată lumea!”
Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă şi, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Şi nu avea Ciprian ajutor de la nimeni şi nu ştia cum să-şi ajute lui şi să se izbăvească din cumplitele mâini diavoleşti şi, încă fiind viu, şi-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească şi a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi şi mie!” Apoi, ridicându-şi mâna, şi-a făcut semnul crucii şi îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se şi căpătând îndrăzneală şi chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii şi în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l şi blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul şi nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii şi pentru numele lui Hristos, care îl înfricoşau şi îl îngrozeau, zicându-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!” Şi, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu şi s-a dus.
Ciprian, luând toate cărţile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creştin, şi, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el şi să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, ştiindu-l pe el mare vrăjitor şi tuturor înfricoşat, socotea că a venit la dânsul cu înşelăciune şi îl îndepărta, zicându-i: „Multe rele faci între pagini şi să nu faci acestea şi între creştini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutăţile sale şi cărţile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat şi l-a învăţat pe el sfânta credinţă şi i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărţile lui le-a ars înaintea tuturor creştinilor cetăţii. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-şi cenuşă pe cap şi făcea pocăinţă, strigând către adevăratul Dumnezeu şi Îl ruga pentru curăţirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere şi bucurie, stând între cei credincioşi. Iar când celor chemaţi diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!”, alţii ieşeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvârşit eşti întru Sfântul Botez, pentru aceasta eşti dator să ieşi”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol şi pe fecioara Iustina curată a păzit-o şi m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creştin desăvârşit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului şi episcopul, cunoscându-i osârdia lui şi căldura inimii pentru credinţa în Hristos, l-a chemat la sine şi neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulţumire a înălţat către Dumnezeu şi multe milostenii a dat săracilor şi prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeţ în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon şi în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-şi obiceiul, din zi în zi mai strâmtă îşi făcea calea vieţii, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte şi a mers din putere în putere şi din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop şi în acea dregătorie a arătat o viaţă asemănătoare cu cea a multor sfinţi mari şi bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiţă şi i-a încredinţat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareţă asupra acelor fecioare creştine. Şi mult norod păgân, prin chipul şi prin învăţătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câştigat şi i-a unit cu Biserica lui Hristos. Şi se împuţina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulţea.
Văzând diavolul o viaţă ca aceasta a lui Ciprian şi sârguinţă să pentru credinţa lui Hristos şi pentru mântuirea sufletelor omeneşti, scrâşnea din dinţi împotriva lui. Şi a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părţilor din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat şi mult norod dintre aceştia a întors la adevărata credinţă, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăveşte. Adunându-se necredincioşii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părţile acelea şi au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că şi idolilor şi împăratului şi tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt şi tulbură poporul, ameţindu-l şi ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Şi pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian şi Iustina, cu moarte să fie pedepsiţi. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinşi şi Ciprian şi Iustina şi în temniţă să-i arunce. Şi mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.
Acolo, şezând la judecată, i-au adus de faţă pe legaţii lui Hristos, pe Ciprian şi pe Iustina, şi judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ţi-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei şi pe mulţi oameni la dânşii aducând?” Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, aşa cum a cunoscut neputinţa şi înşelăciunea diavolească şi a cunoscut puterea lui Hristos, de care toţi diavolii se tem şi se cutremură şi de semnul cinstitei cruci se sting; şi şi-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui şi neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat şi să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură şi peste ochi. Şi au fost chinuiţi multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos şi răbdau toate chinurile cu mulţumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniţă; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.
După ce n-a reuşit să-i întoarcă de la credinţa lor, judecătorul a poruncit să fie aruncaţi într-o găleată cu apă fiartă; şi căldarea aceea, deşi fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânşii şi, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Şi eu aşijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra şi pe vrăjitorii aceştia îi voi ruşina”. Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoşat şi, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia şi i-a scris despre toate cele făcute de dânşii. Iar împăratul i-a judecat şi i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.
După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâţi, şi-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoşeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, şi-a plecat capul sub sabie şi la Mirele său Hristos s-a dus.
Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânşii, şi, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l şi mărturisindu-se pe sine creştin. Îndată alături de Ciprian şi Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Şi aşa fiind omorâţi ei, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate şi fiind acolo nişte străini le-au luat în taină şi le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinţilor lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina şi Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul şi bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, Amin.
Sursa: Doxologia