După săvârșirea slujbei înmormântării și după ce sicriul cu cel adormit a fost pus în groapă, mai înainte de a se acoperi cu pământ, preotul pecetluiește groapa, luând cu o lopată țărână din pereții ei, de la cap, de la picioare, din dreapta și din stânga, rostind solemn: „Se pecetluiește groapa robului lui Dumnezeu (N), până la a doua venire: În numele Tatălui. Amin. Și a Fiului. Amin. Și a Duhului Sfânt. Amin. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.
După unele tradiții se crede și se spune că preotul de aceea face cruce și pecetluiește mormântul, pentru că el, prin aceasta, însemnează locul pentru ca la a doua venire sufletul să afle corpul său și să se poată întrupa. Dacă n-ar face crucea aceasta, se spune că sufletul n-ar nimeri corpul. În același timp, când face preotul crucea, zice îngerul către suflet: „Vezi, suflete, unde-ți e trupul, caută bine ca la o a doua venire să știi unde e îngropat și să-l poți afla”.
Desigur, acest ritual reprezintă doar o tradiție, nefiind o realitate certă. Atunci când vom învia, nu știm exact cum va fi, cum ne vom aduna. Unii teologi ortodocși, între care și teologul rus Vladimir Lossky, vorbesc de o „pecete a persoanei” imprimată pe toate cele ale omului. Persoana umană este unică și ea cumva marchează, lasă o pecete a persoanei (a ipostasului) pe fiecare parte componentă a trupului său, astfel încât la înviere persoana își va chema ce e al său, se va întregi cu ușurință. Așadar, pecetluirea gropii la înmormântare nu e doar un act simplu marcat deasupra mormântului, ci un semn văzut al desprinderii acelei persoane de cele materiale până la învierea cea de obște. E pecetluirea acestei desprinderi, atât pentru cel care și-a dat duhul, cât și pentru cei apropiați care participă la înmormântare. Aceasta nu are nici o legătură cu vreun simbolism metaforic și fără conținut real, ci este înțelegerea duhovnicească a unor realități spirituale, în armonie cu restul slujbei și cu tradiția Bisericii.
De altfel, acest ritual al pecetluirii gropii nici nu face parte din slujba înmormântării așa cum este ea însemnată în cărțile de slujbă și nici nu este menționat în această slujbă, ci este o tradiție locală, pe care preoții o practică nu într-un mod general. Dacă această practică a pecetluirii gropii este bine înțeleasă, adică în armonie cu restul slujbei înmormântării și cu tradiția Bisericii, atunci ea poate fi practicată. Dacă însă aceast ritual este înțeles mai mult în sens superstițios (de exemplu, o practică ce ne păzește de strigoi sau de fantome), atunci ea este criticabilă și nu-și îndeplinește rolul ei escatologic.
***
Pr. Arsenie Papacioc: „Părinte, cum să facem să scăpăm de diavol?”. Şi i-am spus: „Dar ce ne facem fără diavol?”. Şi le-am dat un răspuns care a creat curiozitate. Dacă Dumnezeu, care a intrat după moarte în Iad şi a nimicit pe Satana, de ce i-a mai lăsat ceva putere? De ce nu l-a biruit de tot? De ce i-a mai lăsat vârful cozii, după cum zic Sfinţii Părinţi? Pentru că, dragii mei, el este un tolerat, el nu este o putere în sine. Aici este marea greşeală a oamenilor, că îl consideră o forţă, dar el este un tolerat. Dacă poate să se strecoare, acolo unde este lipsă de credinţă, acolo unde omul se teme, o face. Mi-a spus acum vreo două zile o fetiţă, că la moartea bunicului ei, atunci când era la priveghi, a intrat un pisoi în cameră şi s-a zis: „Uitaţi, acesta este strigoiul”. Vă daţi seama, cine putea să-i convingă de altceva? „Este strigoiul”. S-a auzit despre strigoi că înseamnă un fel de diavol, dar care, de fapt, nu există. Era un pisoi nevinovat. Deci, teama aceasta că diavolul, care este considerat o putere, aceasta a făcut să spunem că: „Frica este un păcat de moarte. Deci, nu vă temeţi. Puterea este la noi”. Daţi-vă seama că, fără de El nu putem face nimic şi El este cu noi, pentru că suntem mlădiţă în viţă. Diavolul nu este nimic, nu are nici o sursă de existenţă, ci numai cât îi îngăduie Dumnezeu să ispitească. Aşa că, stăm cu viaţa pe loc, pentru acest diavol? Ferească Dumnezeu!
Pr. Simion Florea Marian
Sursa: Înmormântarea la români
