Duhovnic vestit: Cea mai uşoară cale de mântuire!!! Aduce bine şi ajutorul lui Dumnezeu în viaţa ta!!!
– Spuneţi-mi ceva despre blândeţea şi smerenia Domnului.
– Despre aceste două virtuţi ne grăieşte Însuşi Hristos, zicând: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar la fericiri, zice Domnul: „Fericiţi cei săraci (smeriţi) cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor” şi mai departe zice: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Prin aceste două fericiri, Mântuitorul ne spune că cei smeriţi şi blânzi la inimă moştenesc atât pământul cât şi împărăţia cerurilor, adică atât bunătăţile şi fericirea vieţii pământeşti, cât şi fericirea vieţii veşnice, pentru că pe cei blânzi şi smeriţi toată lumea îi iubeşte, îi respectă, îi ascultă şi se foloseşte de ei. Cea mai uşoară cale de mântuire este cea a celor blânzi şi smeriţi cu inima. Cu blândeţea dobândim pe oameni, iar cu smerenia alungăm pe diavoli şi chemăm în ajutorul nostru pe îngeri. Cei blânzi şi smeriţi cu inima au mai puţine ispite în viaţa aceasta, adică „află odihnă sufletelor lor”, pentru că prin blândeţe îmblânzesc şi câştigă dragostea tuturor oamenilor, iar prin smerenie ard pe diavoli şi îi alungă departe de ei.
Spun Sfinţii Părinţi că blândeţea stă între mânie şi dragoste. Apoi adaugă: „Blândeţea să nu te ducă până la laşitate; nici dragostea să nu te ducă până la nepăsare”. Deci, trebuie să folosim cu grijă blândeţea, care stă totdeauna la mijloc, între mânie şi dragoste. Nici atât de blânzi încât să se hulească Evanghelia şi numele lui Dumnezeu înaintea noastră din pricina dragostei; nici cu totul aspri şi neînduplecaţi, încât să pornim spre mânie şi răzbunare pe aproapele nostru. Iar despre smerenie spun Sfinţii Părinţi că este haina lui Hristos, pentru că a luat trup omenesc pentru mântuirea noastră. Hristos a primit în trup patimile firii neprihănitoare, ca foamea, setea, durerea, oboseala. Iar patimile firii păcătoase, adică păcatele, nu le-a primit Hristos.
***
Blândeţea şi smerenia inimii
Să învăţăm să ne mustrăm pentru toate în minte şi să ne judecăm pe noi, nu pe alţii.
Blândeţea şi smerenia inimii sunt virtuţi fără de care nu numai Împărăţia Cerească nu o moştenim, dar nici pe pământ nu suntem fericiţi, nici linişte sufletească nu avem.
Să învăţăm să ne mustrăm pentru toate în minte şi să ne judecăm pe noi, nu pe alţii, căci cu cât suntem mai smeriţi, cu atât creştem mai mult; Dumnezeu îi iubeşte pe cei smeriţi şi revarsă pestei ei darul Său. (Sfântul Antonie de la Optina)
***
Despre bunătate, blândeţe şi mângâiere, ca roade ale dragostei
Bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferinţă la suferinţa altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine, în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine peste întunericul care inundă.
În bunătate găsim blândeţea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândeţea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puţin activă decât dragostea, blândeţea, în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândeţea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.
Bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Mila înseamnă suferinţă la suferinţa altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine, în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii, luptă fără frângere şi fără asprime. Mângâierea este o stare creatoare de bine peste întunericul care inundă. Mângâierea este un leac al cărui izvor stă în sufletul nostru şi prin care se săvârşeşte un act de binefacere.
Mângâierea este prezentă în bunătate, o alcătuieşte parţial. Omul bun simte permanent nevoia de a înlătura durerea care seacă sufletul şi mădularele omului, de a-i curăţa fiinţa de poveri, de a-l face să cunoască bucuria luminii. Omul bun cunoaşte şi trăieşte o stare de permanentă sete de îmbogăţire şi înfrumuseţare a mediului în care a fost sortit să-şi poarte paşii vieţii sale.
Părintele Cleopa Ilie, „Ne vorbește Părintele Cleopa”; Patericul de la Optina; Ernest Bernea, Îndemn la simplitate.