De-a lungul timpului au existat o mulţime de cazuri în care preoţi din România au reuşit să vindece boli grave de care sufereau credincioşii. Vă prezentăm cele mai cunoscute minuni pe care le-au făcut preoţii români.
Preotul Augustin Pop, care a slujit pe Valea Bârgăului, a fost exemplul viu că minunile există şi că Dumnezeu nu-şi părăseşte slujitorii. Împuşcat în cap de un soldat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, preotul a supravieţuit miraculos şi a ajuns să trăiască până la vârsta de 84 de ani.
Augustin Pop s-a născut în 1901 în judeţul Sălaj. Provenind dintr-o familie în care preoţia era o tradiţie, Augustin Pop a urmat aceeaşi cale şi a preluat Parohia Mijlocenii Bârgăului în anul 1926, unde a ajuns să slujească aproape jumătate de secol. Întreaga păţanie a preotului a fost pusă chiar de el pe hârtie foarte detaliat în anul 1982, cu doar doi ani înainte să se stingă.
„Acum mi-am dat seama că merg spre împuşcare. Am început a tremura şi slăbi de picioare. Mă gândeam că nu ştie nimeni de soarta mea, nici soţia, nici credincioşii. În acele clipe de groază am auzit însă în urechea mea stângă următoarele cuvinte, rostite clar, de trei ori: „Nu te teme, că-i scăpa”. Am mers vreo 30 de metri, până când ofiţerul din faţa mea a spus „itt van” (n.r. aici e), arătând spre o groapă şi retrăgându-se. Cel din urma mea a tras cu revolverul…Trei senzaţii am înregistrat imediat în trupul meu: un sunet puternic, o fierbinţeală şi o lovitură după cap, după care m-am prăbuşit la pământ, cu faţa în jos. Glonţul de revolver mi-a perforat capul, intrând pe după urechea dreaptă, căci eu mă uitasem mereu la ofiţerul din dreapta mea, a ieşit pe sub ochiul stâng şi s-a dus mai departe”, povesteşe preotul.
Constantin Galeriu, duhovnicul căutat de oameni din toate colţurile ţării
În anul 2003, părintele Constantin Galeriu se stingea, lăsând în urma lui o mulţime de oameni care l-au iubit şi i-au ascultat sfaturile preţioase. A fost înmormantat în curtea Bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti, unde a slujit multă vreme.
Părintele Galeriu a fost o imagine emblematică a ortodoxiei româneşti, fiind întemniţat de două ori din cauza convingerilor religioase pe care le avea. După ce a fost eliberare a fost urmărit constant de Securitate, fiind acuzat că ar fi fost membru al Frăţiilor de Cruce legionare. În anul 1989, parintele Galeriu a fost atacat, legat şi bătut până în zorii următoarei zile. Sub pretextul unui jaf, regimul ceauşist a urmărit descoperirea de dovezi incriminatoare privind aversiunea acestuia faţă de orânduirea comunistă. Autorii agresiunii nu au găsit dovezi pentru a-l trimite după gratii. Imediat după Revoluţie a fost ales vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Părintele Elefterie de la Dervent: de la copilul paralizat la medicul popular care a prezis sfârşitul comunismului în România
Atunci când vine vorba de duhovnici importanţi ai României, părintele Elefterie Mihail ocupă un loc de cinste. Stareţul mănăstirii Dervent are o istorie pe care puţini credincioşi o ştiu, iar felul în care el reuşea să-i vindece pe enoriaşii bolnavi a rămas un secret.
Părintele Elefterie Mihail a venit pe lume într-o familie romnească de la sud de Dunăre în anul 1900. Cei care l-au cunoscut şi i-au aflat povestea spun că atunci când avea 3 ani, băiatul era paralizat, iar mama lui a ales să vină la Dervent în căutarea unui miracol de la Sfânta Cruce. Minunea a venit după ce micuţul a adormit dub o icoană a Maicii Domnului. A doua zi, băiatul putea să meargă. Mama lui Elefterie a spus atunci că îl va face doctor şi preot.
Călugărul Mihai Neamţu din Prilog a tămăduit mii de oameni suferinzi.
Călugărul Mihai Neamţu s-a născut la 12 octombrie 1924 în satul Prilog, judeţul Satu-Mare. Şi-a dedicat întreaga viaţă credinţei creştine şi a suferit prigoana comunistă, fiind izgonit de la Mănăstirea Bixadului. Din 1970, a început să meargă din sat în sat să vindece oamenii cu ajutorul tratamentelor cu ceaiuri şi îndemnându-i la rugăciune.
Cu timpul, vestea i s-a dus în toată ţara, şi au început să vină zilnic sute de oameni bolnavi la Prilog. Toţi cei care l-au căutat au fost primiţi. Dar călugarul vindecător refuza bani pentru binele pe care-l făcea celor suferinzi. Programul de primire a celor bolnavi era de la ora 9 dimineaţa până târziu în noapte, astfel încât Unchiul Mihai, cum i se zicea, avea doar două pauze de masa pe zi. Chiar extenuat, continua să primeasca bolnav după bolnav.
Cu toate că a avut mii de pacienţi, cel mai important personaj care i-a trecut pragul a fost totuşi Nicolae Ceauşescu. Poate că aceasta este doar o legendă însă sunt mulţi oameni care afirmă cu mâna pe inimă ca aşa au stat lucrurile. Chiar dacă nimeni nu are dovezi despre asemenea întâlnire, nu este persoană care să poată nega acest lucru cu argumente. Iani Chiş din Vama, cel care i-a fost vecin la Prilog, spune că pe Ceauşescu, Mihai l-a vindecat de prostată. El spune şi varianta cu mesteacănul de înălţimea lui Ceauşescu pe care acesta ar fi trebuit să îl găsească şi apoi să-l taie din pădure, iar apoi din coaja lui să prepare ceaiul vindecător.
Minunile de la Mănăstirea Rohia: Nuţu Roşca şi vindecarea sa miraculoasă
Maramureşul are şi el minunile sale. Sunt oameni care au crezut în Dumnezeu şi atunci când viaţa le-a fost amară şi nu au găsit alt vsprijin decât în Dumnezeu. Oameni care au trăit minuni.
Unul din locurile din Maramureş unde se întâmplă minuni este Mănăstirea Rohia. Aici Nuţu Roşca a trăit o minune. Nuţu Roşca povesteşte în cartea sa „A treia minune de la Rohia” despre ceea ce i s-a întâmplat într-o noapte cumplită din iarna lui 1953 şi cum a ajuns să trăiască minunea de la Rohia.
„Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor.
Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng. Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam”, scrie Nuţu Roşca în cartea sa.
Acesta îşi continuă mărturisirile legate de sănătatea sa şubredă pe care o avea după accident. Era perfect conştient, nu vedea, nu putea mişca niciun deget, să vorbească sau să scoată un sunet. Şi totuşi a scăpat cu viaţă. „Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”.
În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!” Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…”.
Tămăduitorul din inima Dobrogei: pe cei cu spondiloză şi hernie de disc îi călca până le pocneau inelele.
Părintele Elefterie avea darul tămăduirii bolilor. Pe cei suferinzi trupeşte îi trata mai întâi sufleteşte – prin spovedanie şi rugăciuni, iar apoi medical – după vechile cunoştinţe studiate la Adrianopol în tinereţe, îmbunătăţite cu puterea harului lui Dumnezeu.
La părintele Elefterie Mihail, stareţ al mănăstirii Dervent (1938-1959, 1990) din Dobrogea, la 25 de km de Călăraşi, veneau foarte mulţi oameni din toată ţara cu diferite boli. O parte se vindecau, dădeau slavă lui Dumnezeu şi plecau la casele lor, alţii, cu boli mai grele, mai rămâneau câteva zile sau chiar o săptămână – două, continuând tratamentul şi rugăciunile şi primind alinare fiecare după credinţa sa.
Minunile credinţei de la Nicula, între poveste şi realitate
Mănăstirea Nicula din judeţul Cluj este cel mai cunoscut loc de pelerinaj ortodox din Ardeal şi atrage în fiecare an mii de credincioşi. Oamenii vin să se închine icoanei făcătoare de minuni a Fecioarei Maria. Despre icoană se spune că a lăcrimat aproape o lună, între 15 februarie până pe 12 martie 1699. Icoanei miraculoase de la Nicula reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul i se închină în fiecare an mii de oameni veniţi din toate colţurile ţării. „Printre minunile despre care am aflat de la stareţul mănăstirii se numără cea a unei fetiţe din Cluj. Copila avea la încheietura mâinii o umflătură, care n-a dispărut nici după numeroase intervenţii chirurgicale. În 1993, împreună cu părinţii, a mers la Mănăstirea Nicula şi a atins icoana făcătoare de minuni cu mâna bolnavă. Stareţul, care a văzut miracolul, povesteşte cum, dintr-odată, umflătura a dispărut şi fata s-a vindecat“
Sursa: ortodox.md