Care este rolul Măicuţei Sfinte la mântuirea noastră?

Bucură-te, cea plină de har! Bucură-te, cea plină de har!
„Mireasă a lui Dumnezeu”, „ceea ce ai născut Lumina cea dumnezeiască și veșnică”, „rugătoare fierbinte și zid nesurpat, izvorul milei și lumii scăpare”, „acoperământ tare, armă de mântuire”, „nădejdea celor necăjiți și izbăvirea celor neputin­cioși”, „Stăpâna lumii, nădejdea și folositoarea credincioșilor”, iată doar câteva dintre inspiratele expresii pe care evlavia ortodoxă le folosește pentru a se adresa Maicii Domnului. Sunt crâmpeie alese din paraclisul alcătuit de fericitul împărat Teodor Lascar, rugăciune a cărei frecvență este intensificată în perioada acestui post binecuvântat.
Nu doar cei credin­cioși, ci chiar și cei necredincioși știu ce loc deosebit ocupă în viața Bisericii cinstirea Preasfintei Fecioare Maria. Din cele mai vechi timpuri, Tradiția Bisericii a numit-o Maica Domnului, Preasfânta și Preacurata, iar una dintre cele mai frecvent rostite rugăciuni o arată ca „mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”.
Aproape nu există rugăciune liturgică sau slujbă în care numele său să nu fie pomenit, sub­linia, într-una dintre reflecțiile sale radiofonice, părintele Alexander Schmemann. Toată arta creștină, atât răsăriteană, cât și apuseană, este profund marcată de imaginea Maicii cu Fiul său dumnezeiesc în brațe. Când intrăm în bisericile noastre, icoana sa este la locul cel mai de cinste, în dreapta ușilor împărătești, de foarte multe ori ea fiind zugrăvită și pe bolta absidei Altarului, cu brațele deschise, parcă îmbrăți­șând tot universul. Icoana Maicii Domnului este „locul” prin exce­lență în care poate fi cu succes veri­ficată originalitatea și bogăția geniului artistic al artei bizantine. Diversitatea reprezentărilor sale iconografice și evlavia din jurul sutelor de icoane făcătoare de minuni din lumea întreagă spun fără cuvinte dragostea poporului lui Dumnezeu pentru Maica Vieții și a înveșnicirii noastre fericite.
Adresându-se parcă celor care se numesc pe ei înșiși creștini, dar preferă să nu dea cuvenita cinstire Maicii Domnului, Sfântul Ioan Maximovici spune: „Încă din timpurile apostolice și până în zilele noastre, toți cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o și pe cea care L-a născut, L-a crescut și L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumnezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălășluit întru ea supu­nându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci când era spânzurat pe Cruce -, nu ar trebui atunci ca toți cei care își mărturisesc credința în Sfânta Treime să o cinstească și pe Maica Domnului?” (Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, Ed. Icos, 2000, p. 17).
Smerenie pilduitoare
Deși rolul ei a fost unul decisiv în opera de mântuire a întregii omeniri, smerită este apariția sa în rândurile Noului Testament. Ceea ce ni se repetă este faptul că ea păstra în inima sa cuvintele minunate și mai presus de înțelegere pe care le auzea de la Fiul ei sau de la alții care erau uimiți de Acesta (Luca 2, 19, 51). Începând cu magii și păstorii, mulțimi fără de număr se vor închina ei de-a lungul veacurilor, lăudând și cântând minunea petrecută în pântecele ei, care de altfel a fost prorocită încă din Vechiul Testament, sub diferite ima­gini simbolice, precum: toiagul lui Aaron care a înmugurit, muntele umbrit din care s-a desprins piatra văzută de Nabucodonosor în primul vis tâlcuit de prorocul Daniel, sau poarta închisă pe care a văzut-o prorocul Iezechiel.
Sfinții Apostoli au început să o cinstească pe Preacurata Fecioară nu numai ca pe Maica preaiubitului lor Învățător și Domn, ci și ca pe o mare ajutătoare a lor, ca pe o apărătoare a creștinilor și rugătoare înaintea Dreptului Judecător pentru întregul neam omenesc. Oriunde Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită, a fost de asemenea slăvită și Preacurata Lui Maică.
Frumusețea chipului ei fizic și sufletesc
Epifanie Monahul, în lucrarea „Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei”, ne zugrăvește înfățișarea fizică a Maicii Domnului: „De statură era mijlocie, iar unii spun că era ceva peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul blonziu, ochii frumoşi de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele şi fața lungi, plină de graţie şi frumuseţe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatinsă de moliciune, având o smerenie covârşitoare […]; iubea şi purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei văl (mapharion)”. Vorbind despre viețuirea ei în templu, același monah îi va schița și un portret duhovnicesc: „Iar purtarea ei era aceasta: serioasă în toate, vorbind puțin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală față de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind şi închinându-se oricărui om, astfel încât toți se mirau de înțelegerea şi vorba ei”.
Pe ea Sfântul Simeon Metafrastul o numește „cea mai înțeleaptă dintre femei, cea care e Maica adevăratei Înțelepciuni și a Cunoașterii negrăite”. Ea este „Maica luminii”, „chintesența afecțiunii iubitoare”, „scara pe care Domnul Hristos a coborât la noi”, „podul care ne trece pe toți de la moarte la viață”, însăși Adormirea sa fiind „o trecere de la viață la Viață”, spunea în lucrările sale părintele Stăniloae.
Motive dogmatice ale cinstirii Maicii Domnului
Maica Domnului este exemplul cel mai elocvent de om îndumnezeit. În pântecele Fecioarei s-a întâlnit omul cu Dumnezeu, ea întrupând răspunsul afirmativ al întregii umanități în fața dorinței lui Dumnezeu-Tatăl de a-i mântui pe oameni prin Întruparea Fiului Său. Prin nașterea Sa din Preacurata Fecioară, Hristos Se unește tainic și pentru veșnicie cu firea noastră omenească, de care nu se va mai despărți nici după Înălțare.
Cinstirea de neegalat a Maicii Domnului în cadrul credinței noastre vine mai ales din faptul că prin ea s-a realizat unirea Dumnezeirii celei necreate și nevăzute a Fiului cu firea noastră omenească. Prin ea, Fiul lui Dumnezeu a devenit și om, tocmai pentru a ridica firea Sa umană, comună cu a noastră, a tuturor, până la tainica demnitate de a fi așezată de-a dreapta Tatălui.
Nașterea Sa mai presus de fire din Preacurata Maică demonstrează două lucruri esențiale: faptul că El ca Dumnezeu și Creator al lumii avea puterea să Se nască într-un fel care depășește legile firii și faptul că El este cu adevărat și om, căci S-a născut dintr-o ființă umană concretă, dintr-o fecioară aleasă din sânul poporului iudeu.
Rolul Născătoarei de Dumnezeu pentru mântuirea noastră este unul central, căci, așa cum spune părintele Dumitru Stăniloae, datorită răspunsului ei dat Arhanghelului Gavriil a devenit posibilă eliberarea omului de jugul nașterii către moarte, nașterea lui Hristos din Fecioară fiind primul pas spre biruința asupra morții și a păcatului.
Frumusețea demnității de a fi „Theotokos”
Contemplând taina Întrupării lui Hristos, mai precis a unirii ipostatice prin care Fiul rămâne Dumnezeu devenind totodată și om, începem să deslușim adâncimea tainică a numelui de „Născătoare de Dumnezeu” (Θεοτόκος), pe care Sfinții Părinți la Sinodul al III-lea Ecumenic l-au dat Preasfintei Fecioare Maria. Acest nume prezintă sintetic celui care crede taina sălășluirii Dumnezeirii în pântecele curat al unei făpturi omenești prin lucrarea Sfântului Duh.
Înălțimea sublimei uniri dintre nepătrunsa Dumnezeire a Fiului lui Dumnezeu și ființa Maicii Domnului în cadrul Tainei Întrupării Domnului reprezintă piscul suprem la care poate ajunge o persoană umană în unirea sa cu Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, nici unul dintre sfinți neurcând mai sus decât Maica Domnului pe această tainică scară a unirii cu Dumnezeu. Iată de ce Biserica îi acordă nu doar o cinstire, ci o supracinstire Maicii lui Dumnezeu.
Pururea vie și grabnic ajutătoare celor care se roagă ei
Autoritatea iubirii sale materne și proximitatea pe care i-a asigurat-o nașterea minunată a lui Hristos din pântecele său i-au conferit o putere de mijlocire către Fiul său mult mai mare decât a oricărui alt om născut vreodată. Hristos a recunoscut autoritatea maternă a Născătoarei de Dumnezeu, iar aceasta o vedem în însăși minunea de la nunta din Cana Galileii.
Importanța Maicii Domnului pentru întreaga Biserică se poate vedea din imensa bogăție iconografică închinată persoanei sale. Un exemplu în acest sens ni-l oferă chiar icoana praznicului pe care-l vom sărbători peste doar câteva zile, Adormirea sa. În această icoană putem vedea că sufletul ei nu este luat de îngerii buni sau răi, cum este cazul celorlalți oameni după moarte, ci Însuși Fiul ei vine să-i primească sufletul și să-l ridice la locașurile pregătite celor care-L iubesc pe Dumnezeu.
Rugându-ne Maicii Domnului, nu trebuie să rămânem la o contemplare pasivă a exemplului ei de viață închinată acum mai bine de 2.000 de ani lui Dumnezeu, ci trebuie să i ne adresăm considerând-o pururea vie, căci ea este, precum spun rugăciunile noastre, „ocrotitoare neînfruntată și mijlocitoare stăruitoare către Făcătorul”, „nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria noastră”.
Ionuţ Aurelian Marinescu
Sursa: Ziarullumina.ro.