Sfântul Porfirie Kafsokalivitul:
Un lucru care-l poate ajuta pe cel întristat este munca, grija pentru viaţă. Grădina, plantele, florile, copacii, plimbarea în natura de la ţară, călătoria – toate acestea îl scot pe om din lâncezeală şi îl însufleţesc. Ele acţionează ca medicamente. Preocuparea pentru tehnică, muzică şi celelalte, face foarte mult bine. Însă lucrul căruia îi dau cea mai mare însemnătate este grija pentru Biserică, pentru studiul Sfintei Scripturi, pentru slujbe. Studiind cuvintele lui Dumnezeu, te vindeci fără să-ţi dai seama.
Să vă povestesc despre o fată care a venit la mine, smeritul. Pătimea de o înfricoşătoare întristare. N-a izbândit nimic cu medicamentele. Le-a părăsit pe toate – serviciu, casă, toate preocupările. Şi eu i-am spus ce ştiu. I-am spus despre iubirea lui Hristos, care robeşte sufletul, căci harul lui Dumnezeu umple sufletul şi îl schimbă. I-am explicat că este demonică această putere care cuprinde sufletul şi preface puterea sufletească în întristare, o azvârle jos, o chinuieşte şi o face nefolositoare. Am sfătuit-o către anumite preocupări, muzica, de pildă, căci îi plăcuse la început, dar și către altele. Am stăruit însă mai mult asupra întoarcerii şi iubirii ei pentru Hristos. I-am mai spus că în Biserica noastră există tămăduire prin iubirea pentru Dumnezeu şi rugăciune, care se fac cu ardoare.
Acesta este taina vindecării. Pe acestea toate şi le însuşeşte Biserica noastră.
Sursa: Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 299-300.
Sfântul Ioan Casian:
A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi; îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii.
De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutaţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. 4,23). Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amăraciune şi de nepăsare. În sfârşit îi pune în minte gândul sa fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoși.
Sursa: Sfântul Ioan Casian – Filocalia, vol.I – Despre întristare -, Editura Institutul de Arte grafice „Dacia traiană”, Sibiu, 1947, p.115.
