O venit o femeie din Braşov şi mi-a zis: „Părinte, îs tot bolnavă!” „De cât timp eşti bolnavă?” „De vreo treizeci de ani.” „Umbli la biserică?” „Umblu!” „Te rogi?” „Mă rog!” „Te spovedeşti?” „Mă spovedesc, Părinte. În fiecare lună aproape mă spovedesc.” O femeie cuminte, no…
„Faci parastase pentru cei morţi?” „Fac, Părinte, toate rânduielile. Da’ îs bolnavă de numai nu-mi iese sufletul! Atâta-s de bolnavă!” Zic: „Dumneata greşeşti undeva înaintea lui Dumnezeu! Eu n-am de unde să ştiu, că nu-s Părintele Arsenie, dar, dacă-mi dai voie, hai să ne rugăm! Mă rog şi eu, şi dumneata, să ne arate Domnul Hristos unde greşeşti dumneata.”
După un an de zile abia ne-am dat seama de unde vine necazul. Şi ştiţi de unde am aflat? Tot din mărturisirea dumneaei. Ea punea pe pomelnic spânzuraţi. Şi o întreb: „De cât timp pui dumneata spânzuraţii pe pomelnic?” „Păi de treizeci de ani de zile.” „De treizeci de ani de zile eşti tot bolnavă, vezi? Nu cumva să ai în minte că îi fi mai bună decât Hristos sau decât Dumnezeu!” Vedeţi? Aici e greşeala oamenilor! Eu le atrag atenţia şi acum, tot mereu le atrag atenţia: Aveţi grijă, să n-aveţi în minte că veţi fi cumva mai buni ca Hristos sau ca Dumnezeu. Niciodată!
Dacă rânduiala Bisericii zice să nu-l pui pe pomelnic, păi nu-l pui! Că pui la urmă oricum cu tot neamul lor, şi acolo îl cuprinzi şi pe el, asta e altceva! Biserica e ca o mamă! Tot bună! Pe toţi îi cuprinde la slujbă. Păi da las-o aşa cum e lăsată de la Sfinţii Apostoli, de la Domnul Hristos încoace. De la Sfinţii Părinţi şi până în ziua de astăzi nu e modificat nimic! Noi ţinem rânduiala cum ne-au lăsat-o ei. Dar oamenii au impresia că or fi mai buni.
***
Tradiția Bisericii, ne învață de 2000 de ani fără umbră de îndoială că o persoană care își ia viața nu poate avea parte de o slujbă de înmormântare, decât dacă aceasta nu se afla în deplinătatea facultăților mintale în momentul săvârșirii faptei.
Chiar și atunci când cimitirele aparțineau Bisericii, spre deosebire de astăzi când sunt date în grija administrației locale, cei care comiteau acte de sinucidere nu numai că nu primeau o slujbă din partea Bisericii, ci erau înmormântați în deplină liniște în afara cimitirului.
Această practică nu este săvârșită doar în acord cu tradiția orală ce își are originea în vremea lui Hristos și a Apostolilor ci este o obligație canonică extrasă din Sfintele Canoane.
Iată ce spune Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei, ce are calitatea de canon ecumenic, întărit și confirmat de către Canonul 2 al Sinodului al VI-lea ecumenic:
Întrebare: Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el proaducere (pomenire) sau nu?
Răspuns: În privinţa acestuia, clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau oarecum din scârbă, şi pentru acesta nu trebuie să se aducă jertfa, că s-a făcut sieşi ucigaş. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu de amănuntul, ca să nu cadă sub osândă.
Aceasta este regula Sfintelor Canoane. Înțelegem astfel că nu încape în discuție chestiunea dacă sinucigașul poate avea parte de o slujbă de înmormântare sau nu. Este hotărât că nu. Acest canon reiterează ceea ce a fost acceptat de către Biserică până la acel moment și precizează singurul pogorământ care poate fi acordat prin iconomie unui sinucigaș și anume că îi se poate săvârși slujba dacă este nebun, ceea ce se stabilește doar printr-o examinare amănunțită a fiecărui caz.
Precum este admis de către cei ce au o conștiință bisericească și care nu văd Biserica drept ceva „magic”, adică, o instituție ceremonială care face nunți, înmormântări, botezuri și alte fapte „sociale”, Sfintele Canoane sunt legi veșnice care guvernează Biserica. Aceste legi poartă în ele o dragoste atât de mare pentru făptura omenească încât în zilele noastre, această dragoste, ajunge aproape de neînțeles.
Astăzi există multe cuvinte despre dragoste însă puțină dragoste în sensul propriu. Adevărata pietate a devenit pietism iar rolul preotului este limitat la a alina patimile oamenilor în locul țelului de a vindeca patimile.
Prin oprirea săvârșirii slujbei de înmormântare, Sfinții Părinți, din dragoste pentru făptura omenească, s-au asigurat că în primul rând strigă cu tărie către toți creștinii că oricine se sinucide aduce hulă Sfântului Duh și nu mai poate primi iertarea păcatelor. Astfel îl ajută pe cel care să gândește la sinucidere să alunge orice asemenea gând, chiar și în cazurile unor dificultăți ale vieții foarte serioase.
S-au gândit oare vreodată „filantropiștii”de astăzi care încearcă să justifice sinuciderea prin argumente intens emoționale, că devin fără voie cauza a numeroase alte sinucideri?
Iar în al doilea rând, sentimentul social pentru sinucigaș este o rugăciune a liniștii către Dumnezeu ca să se milostivească asupra sa. Fiecare gest de smerenie a omului înaintea lui Dumnezeu crește milostivirea divină. Chiar și smerenia de după moarte ajută sufletul la întâlnirea sa cu Dumnezeu. Se cunosc multe pilde de genul acesta în viața Bisericii, de pildă în Pateric este o pildă a unei familii în care soțul a fost înmormântat într-un mod foarte smerit și a ajuns în rai, dar soția sa care nu voia în nici un chip să se pocăiască și în ciuda funeraliilor sale pompoase, a ajuns în iad.
Citim în Scara Sfântului Ioan, o carte care a străbătut de-a lungul secolelor întreaga ortodoxie, în capitolul Despre pocăință, că monahii pe care îi știa și care ajunseseră într-o stare precum cea a îngerilor, cereau cu smerenie ca după moartea lor să nu li se pună nici măcar piatră la mormânt ci trupurile lor să fie aruncate în pământ fără niciun un onor. Iar Sfântul Efrem Sirul a cerut să nu fie înmormântat cu fast, nici să se aprindă lumânări sau să se ardă tămâie pentru el…, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de sufletul său.
Rugăciunile la plecarea sufletului se găsesc în cartea numită Molitfelnic. Ele sunt tânguiri sfâșietoare ale sfinților nevoitori care se roagă ca trupul lor să fie disprețuit pentru ca în schimb sufletul să-și afle milă de la Dumnezeu. Ce spun? În unele cântări se cere ca trupul să rămână neîngropat pentru ca Domnul să – Își reverse milostivirea Sa. Astfel, din iubire pentru oameni Biserica nu face slujba înmormântării sinucigașilor.
Un cuvios athonit, Pr. Anthimos Agiannanites, întrebat de rudele unui tânăr ce-și luase zilele dacă să fie pomenit la Sfânta Liturghie (o slujbă de înmormântare nici nu încăpea în discuție), a răspuns: Nu-l pomeniți la Sfânta Liturghie. E mai de folos sufletului. Când Atotmilostivul vede că nu-l pomenim, va avea milă de el, însă dacă îl pomenim, nu se va mai milostivi.
Acesta este răspunsul Părințiilor noștri pentru așa zisa dragoste de după moartea cuiva.
Pentru această persoană care s-a omorât, cea mai mare compasiune care i-o putem oferi este să nu-l pomenim. Altfel, rugăciunile Bisericii împiedică mila dumnezeiască pentru că sunt false, ipocrite și abuzive în fața lui Dumnezeu. Cum putem permite oamenilor care au abondonat credința creștină, adevărul ortodoxiei sau care au disprețuit dumnezeiescul dar al vieții să fie pomenite în bisericile creștine în cântări precum: spre odihna sufletului adormitului robului lui Dumnezeu sau căci Tu ești Învierea și viața … adormitului robului Tău.
Cum putem glumi în biserică în numele celui răposat spunând: Aprins e sufletul meu de dorirea judecăților Tale, în toată vremea și deznădejdea m-a cuprins din pricina păcătoșilor ce au uitat legea Ta dacă el însuși a dus o apostazie înaintea Domnului. Cum putem spune în numele răposatului: Mâinile tale m-au făcut și m-au zidit; înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale. Cum poate pomeni cu falsitate Biserica cântând: Fericită e calea pe care pășești acum, căci pe ea îți este pregătit loc de odihnă?
Surse: Pr. Arsenie Boca – Fiti ingaduitori cu neputintele oamenilor; Doxologia.ro.