Mărturisirea este sinceră numai atunci când este însoţită de hotărârea statornică de a nu mai repeta aceleaşi păcate, căci altfel omul se face precum spune Apostolul: „Câinele se întoarce la vărsătura sa şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie un argument pentru cei care spun: „De vreme ce voi cădea în acelaşi păcat, ce trebuinţă este să mă mai spovedesc?”. Hotărârea noastră şi încercarea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli trebuie să fie statornică. Dar fiindcă patimile noastre sunt sădite în firea noastră căzută şi căreia îi place să se întoarcă la păcat, se poate ca din slăbiciune sau din neatenţie să săvârşim aceleaşi sau chiar şi mai multe păcate.
Nu trebuie, însă, să deznădăjduim de îndreptarea noastră, ci trebuie să ne apropiem de Taina Mărturisirii cu şi mai multă smerenie şi mult mai des, astfel încât cu ajutorul harului lui Dumnezeu, şi cu îndrumarea duhovnicului nostru să ajungem la omorârea patimilor. Plină de mângâiere şi întărire este următoarea pildă din Pateric:
Un frate s-a mărturisit Avvei Sisoe:
– Am căzut, părinte. Ce să fac acum?
– Ridică-te, i-a răspuns sfântul stareţ cu simplitatea lui specifică.
– M-am ridicat, avva, dar iarăşi am căzut în blestematul păcat, a mărturisit cu tristeţe fratele.
– Şi ce te împiedică să te ridici din nou?
– Până când? a întrebat fratele.
– Până când moartea te va găsi sau în cădere sau în ridicare. Oare nu este scris: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca ? Numai roagă-te lui Dumnezeu ca să te afli în ultima ta clipă ridicat prin sfânta pocăinţă”.
De aceea experienţa patristică, cu înţelepciune învaţă că sfânt este cel care mereu se ridică din cădere. Dar în paralel cu nevoinţa, făcută cu mărime de suflet, să avem ca sprijin în lucrarea pocăinţei şi rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
***
Rugăciune pentru spovedanie
Ție, Doamne, Celui Ce ești Unul bun și Care nu ții minte răul, Îți mărturisesc păcatele mele. La tine cad strigând eu, nevrednicul: greșit-am, Doamne, greșit-am și nu sunt vrednic să caut spre înălțimea cerului din pricina mulțimii nedreptăților mele. Dar, Doamne al meu, dăruiește-mi lacrimi de pocăință, Cel Ce ești Unul Bun și Milostiv, ca prin acestea rugându-mă Ție, să mă curățesc mai înainte de sfârșitul meu de tot păcatul. Căci prin înfricoșătoare și groaznice locuri am a trece odată ce mă voi despărți de trup, și mulțime de demoni întunecați și lipsiți de omenie mă vor întâmpina atunci, și nimeni nu mă va însoți ca să-mi vină întru ajutor sau să mă izbăvească. Pentru aceea cad înaintea bunătății Tale, să nu mă dai celor ce mă batjocoresc, nici să se laude cu mine vrăjmașii mei, Bunule Doamne, nici să zică: în mâinile noastre ai venit și nouă ne-ai fost dat. Nu, Doamne, nu uita mărinimiile Tale și nu-mi răsplăti mie după fărădelegile mele, nici nu Îți întoarce fața Ta de la mine. Ci Tu, Doamne, mustră-mă, însă cu milă și îndurare, ca să nu se bucure de mine vrăjmașul meu. Ci stinge înfricoșarea lui care o îndreaptă asupra mea și toate lucrurile lui le zădărnicește. Și dă-mi cale neîmpiedicată către Tine, Bunule Doamne, pentru că și de am păcătuit, n-am alergat la al tămăduitor și n-am întins mâinile mele către Dumnezeu străin. Nu lepăda, dar, rugăciunea mea, ci auzi-mă întru bunătatea Ta și întărește inima mea întru frica Ta. Și să fie harul Tău asupra mea, Doamne, Lumină mai presus decât toată lumina, Bucurie mai presus decât toată bucuria, Odihnă mai presus decât toată odihna, Viața cea adevărată și mântuirea, care rămâi în vecii vecilor. Amin
Surse: Arhimandrit Atanasie Anastasiu, „Povățuire către pocăință”, Starețul Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk, Îndrumar pentru spovedanie.
