Se cuvine mereu să ne gândim la cele care ne-au dat viață și ne-au crescut, la mamele noastre. Între cei de aici, de pe pământ, lor le datorăm în primul rând recunoștința noastră. Dintotdeauna, nașterea de copii a reprezentat un microcosmos al culturii, spunea un antropolog american, Robbie Davis-Floyd. Nașterea reflectă progresul, direcția în care se mișcă cultura. Cultura de azi, nepromovând viața, este o cultură a morții.
Dacă în 1989 nașterile în România atingeau cifra de 314.746, peste 25 de ani, numărul copiii nou-născuți înregistrați scădea la jumătate, aproximativ 185.000. Situația e una tristă, având în vedere numărul de avorturi care în țara noastră a ajuns la 22.000.000 (contabilizare pentru perioada 1958-2008). Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că, astăzi, România are ce mai ridicată rată de avort din Europa: 480 de avorturi la 1.000 de copii concepuți.
Da, România e afundată într-o mare de sânge. Nici un război, nici o calamitate naturală care au lovit vreodată țara noastră nu au făcut atâtea victime câte au pierit în cabinetele de ginecologie ale spitalelor de la noi în ultimele decenii. Cândva, cuvântul femeie era sinonim cu a naște, a întreține, a apăra viața, dăruindu-se. Astăzi, tot mai mult, el poate fi pus alături de termenii: emancipare, drepturi, libertăți.
În această atmosferă sumbră există însă și tinere, unele necăsătorite, care, părăsite de tații celor pe care-i poartă în pântece, spun: „Îndrăznesc să nasc!” și nu leapădă copiii ca pe o povară nedorită. Responsabilitatea acestor mame, refuzul atitudinii lor egoiste și înfruntarea rușinii pe care o trăiesc atunci când aduc pe lume copii în afara căsătoriei înseamnă că ele pun deasupra oricărei libertăți proprii dreptul la viață al unui prunc în creștere, încă nenăscut. Adică, au înțeles că au primit un dar de la Dumnezeu pe care sunt chemate să-l prețuiască.
Despre două mame vreau să vorbesc aici.
Prima, pe care o voi numi Andreea (veți descoperi mai jos de ce), profesoară, 23 de ani, prietenă cu fiul unui bancher bucureștean, a rămas însărcinată. La aflarea veștii că va avea un copil, tânărul tată a dat înapoi. Debusolat și laș, a sfătuit-o să avorteze copilul, deși tatăl lui, bunicul pruncului, i-a interzis acest lucru. Însă profesoara a preferat repudierea din partea prietenului decât renunțarea la copilul mult dorit. Despărțirea tinerilor a fost inevitabilă. Dar tatăl pruncului s-a trezit și s-a întors la cea cu care se va căsători în curând. Andreea (nume care vine de la grecescul andreia și care se tâlcuiește bărbăție) și-a păstrat copilul, trezind responsabilitatea paternității și în tatăl acestuia.
A doua mamă, Victoria, în vârstă de 17 ani, născută într-un sat de munte din Prahova, la începutul verii anului trecut, a rămas însărcinată. Până în a patra lună a putut ascunde părinților acest fapt, care, cum au aflat, au început să caute cu înfrigurare un ginecolog să-i scape de rușine. Însă nici un medic din Prahova nu a dorit ca la pruncuciderea legală să mai adauge riscul morții unei mame, elevă de liceu. S-a găsit însă un doctor în București care să se încumete la chiuretaj. Tânăra mămică a fost programată pentru avort în data de 20 iulie, dar, când s-a prezentat la spital, doctorul a spus că de Sfântul Ilie nu operează așa ceva, orice s-ar întâmpla. A avut loc o reprogramare, pentru o săptămână mai târziu, însă de data asta însărcinata a fugit de acasă la niște prieteni, probabil speriată de ce o așteaptă. Părinții au realizat că rușinea e trecătoare, dar o crimă nu se șterge din conștiință o eternitate. Ei și-au primit fiica acasă, care a născut la timpul potrivit un băiat de toată frumusețea.
Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici. Nu trebuie să uităm însă un lucru: când nimeni nu este dispus să îi spună „Te voi ajuta cu tot ce ai nevoie“, este deosebit de greu pentru o femeie să păstreze copilul. Implicarea clericilor și a celor care frecventează Biserica în sprijinirea femeilor în criză de sarcină poate deveni mai consistentă. Îndemnul: „Nu avorta, e păcat!” e insuficient.
Augustin Păunoiu
Sursa: Ziarul Lumina
