„Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul; căci totuna este ca şi cum ar fi rasă”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 5). Creştinele ortodoxe îşi acoperă capul nu doar în biserică, ci şi acasă: „Femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri” (I Cor. 11, 10).
(Părintele Ambrozie Iurasov)
***
Sfaturi practice în Biserică: De ce se roagă femeile cu capul acoperit? De foarte multe ori, vedem în bisericile noastre femei care stau la rugăciune cu toată cuvioşia, descoperind frumuseţea purtării şi a evlaviei femeii creştine. Aceasta nu înseamnă o stare de făţărnicie a inimii, ci cugetul curat al unei femei creştine responsabile, care-şi cunoaşte statutul ei în biserică, fiind pătrunsă de tainele credinţei şi lucrând „cu frică şi cu cutremur” la mântuirea sufletului său.
Deşi situaţia pe care am prezentat-o în rândurile de mai sus nu poate fi, din păcate, generalizată pentru toate parohiile şi bisericile noastre, aceasta constituie de fapt starea firească în biserică de la începuturile ei.
Aşezarea firească a femeii la rugăciune presupune ca aceasta să aibă, printre altele, şi capul acoperit. Acest fapt nu înseamnă că femeile care intră în sfântul lăcaş, la rugăciune, având capul descoperit, trebuie incriminate, repudiate sau apostrofate pentru ţinuta lor, ci mai degrabă învăluite cu multă răbdare şi dragoste, explicându-li-se de către preoţi care trebuie să fie ţinuta unei adevărate femei creştine în biserică.
Necesitatea acestei purtări cuviincioase a femeii în biserică este explicată de către Sfântul Aposotol Pavel, în Epistola I Corinteni 11; 3, 5, 10: „…voiesc ca voi să ştiţi că… orice femeie care se roagă… cu capul neacoperit îşi necinsteşte capul; … De aceea femeia este datoare să aibă semn de stăpânire asupra capului ei pentru îngeri”. Din textele acestea ale Sfântului Apostol Pavel înţelegem că datoria femeii de a avea capul acoperit în timpul rugăciunii nu ţinea doar de cultura sau mentalitatea vremii de atunci, referindu-se strict la contextul cultural al lumii din timpurile acelea, ci ea are o profundă motivaţie teologică, arătând că femeia care se roagă acoperindu-şi capul arată stăpânirea sfinţilor îngeri asupra capului ei. La aceasta se adaugă şi faptul că femeile care vin în biserică cu capul descoperit, având părul aranjat, folosind podoabe în împletirea lui, pot atrage privirile bărbaţilor mai slabi în credinţă, ispitindu-i pe aceştia şi stârnind pofte păcătoase. Tocmai de aceea, un cap acoperit cu o eşarfă cuviincioasă şi elegantă descoperă o mare delicateţe şi cuminţenie a acestor femei. Se împlineşte în acest fel şi îndemnul Sfântului Apostol Petru: „Podoaba voastră să fie nu cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 3-4).
Starea aceasta de normalitate, a femeii cu purtare cuviincioasă, care se roagă având capul acoperit, poate fi observată şi de femeile care vin în biserică având capul descoperit, aşa încât acestea, fără a se simţi jignite de purtarea celorlalte, ar putea să înveţe din ţinuta acestora frumuseţea purtării şi a vieţuirii creştine. Acest fapt nu înseamnă că femeile care poartă eşarfe, acoperindu-şi capul, vor putea în orice împrejurare să le atragă atenţia celor care vin în biserică cu capul descoperit, ci mai degrabă constituind pentru acestea un imbold tainic, în a se purta după rânduiala Bisericii, aşa cum s-a păstrat aceasta dintru începuturi.
În contextul social şi cultural de astăzi nu se pune problema de a impune femeii purtarea capului acoperit acasă, la serviciu, pe stradă, precum în civilizaţia satului de odinioară. La biserică însă şi chiar acasă, în vremea rugăciunii, datoria acoperirii capului de către femei rămâne ca o mărturie a frumuseţii purtării creştineşti şi a împlinirii cuvântului Sfintei Scripturi.
Astfel, femeia credincioasă, angajată în viaţa Bisericii, poate avea în poşeta pe care o poartă tot timpul cu ea şi un văl sau o eşarfă, pe care să şi-o aşeze în chip cuviincios şi delicat pe cap atunci când intră în sfântul lăcaş pentru închinare şi rugăciune, arătând prin aceasta responsabilitate creştină, respect şi preţuire faţă de cuvântul Sfintei Scripturi şi delicateţe în purtarea ei.
Surse: Lect. Lucian Farcaşiu, Ziarullumina.ro