Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Ne-a creat Dumnezeu singur numai pentru El. Şi dacă ne lasă timp şi ne prelungeşte timpul vieţii noastre [o face] tot cu scopul ca să fim împreună. Nici un dar nu e mai mare de la Dumnezeu că timpul pe care ni-L dă. Pentru că moartea nu vine să-i faci o cafea. Vine să te ia.
Am avut ocazia la vârsta mea să stau la multe căpătaie de morţi. Nici o teologie – nu mai vorbesc de filosofie, care e depăşită prin ea însăşi – nu te învaţă mai mult decât suferinţa Crucii. Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără jertfă! Şi aceşti oameni care mureau – ţipete, urlete, vaiete, glasuri înspăimântătoare – vedeau toţi păcatele că cei mai mari teologi, pentru că ştiau ce-i aşteaptă şi voiau foarte mult să se întoarcă. Pentru că numai întorcându-se înapoi se mai putea repara. Dar înapoi nu se mai putea… că a venit “aia” să te ia. Şi atunci toţi doreau foarte mult să mai trăiască măcar o zi. Şi se pune mereu problema, [pentru] noi care ne lăfăim în timp liber: ce e o zi? Dragii mei, nu o zi, o clipă [în care] dacă e concentrat Dumnezeu, ţi se consideră prilej de a te salva.
N-are nevoie să dea socoteală Dumnezeu. Că nu face demonstraţii Dumnezeu. Dracul e un tolerat, nu e o putere. Dar are libertatea să ne “cosească”, să ne ispitească, deci să ne trezească. Deci, într-un fel, contribuie foarte mult la mântuirea noastră. El e urât, nesuferit că nu ştie să iubească. E atât de urât încât e cu neputinţă să nu mori dacă îl vezi. O fetiţă credincioasă a văzut un drac, nu chiar în adevărata lui putoare şi urâciune şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar [numai] să nu mai vadă un drac. Dar să ştiţi că şi despre îngerul păzitor se spune că e cu neputinţă să nu mori dacă l-ai vedea în adevărata lui lumină. Şi totuşi, omul – în general, umanitatea – e deasupra angelităţii. Îngerul e creat de Dumnezeu cu misiunea de relaţie, de legătură între marile valori la sistem ceresc, Dumnezeu fiind de faţă permanent. Dar omul este stăpân pe univers. Omul este un dumnezeu după har. Vreţi argumente? Chip şi asemănare!
Despre asta nu se prea vorbeşte. Se vorbeşte la istorie, la clasă, ca să iei o notă. Dar trebuie trăit momentul nostru. Eu am spus că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Ei, suspinarea asta care e plecată din adânc, Dumnezeu o preţuieşte mai mult decât coşul de lacrimi. Pentru că n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta! Că nimic nu e mai scump, dragii mei, pe lume ca lacrima pocăinţei. Asta deschide cerurile!
Aşa că, să nu vă descurajaţi, dar să preţuiţi timpul. N-aşteptaţi să vină alt sfat. “Astăzi de veţi auzi Glasul Meu să nu se învârtoşeze inimile voastre“, cum zice Mântuitorul; şi este valabil. Dragii mei, dacă aţi şti cât de scump e un om… Ca să vă daţi seama pe cine băgăm noi în iad! Omul este dumnezeu după har. Fiul Omului, adică Mântuitorul, I S-a zis Fiul Omului pentru că este fiul lui Adam şi Eva. Adam a fost întâi. Că S-a făcut Om, dar desăvârşit.
Maica Domnului, fraţii mei… Mi-e şi frică să vorbesc! Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. E foarte supărată pe toţi acei care nu-i cer nicodata nimic. Ne-aşteaptă, ne doreşte; lumea o bârfeşte, dar ea vindeca mamele celor care o bârfesc. Nu ţine cont de nimic! Nu mai e timp să mai judecăm…
Fraţii mei, Iisus Hristos ne-a adus mai multe decât ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putinţa de-a ne îndumnezei după har. Ne-a dat putinţa să ne iertăm vrăjmaşii. Dragii mei, iubirea vrăjmaşilor nu e un sfat, e o poruncă. Ne va întreba de ce n-am iubit. Şi mulţi spun: „Părinte, până aici! De aici nu mai putem!“; „Bine, nu puteţi! Înseamnă că nu ştiţi că focul iadului are calorii de mii de ori mai mari decât asta [cel de pe pământ], n-are nici lumina şi nici nu te vezi cu cineva. Şi cât stai? 1000 de ani? Nu! O veşnicie! Fără să vezi pe nimeni, fără cea mai mică speranţă ca să scapi“.
Că dacă în iad ar spune cineva că peste 1000 de ani ieşi de-aici tot e o nădejde şi suferinţa aia grozavă, incalculabilă , se uşurează, că ştii că este o speranţă totuşi. Asta e cruzimea veşniciei. De asta spune într-un loc, că cine ştie că va fi veşnicie şi nu ia măsuri merită [dus la] casa de nebuni.
Nu pierdeţi timpul, dragii mei! Astăzi vorbim şi mâine nu ştim dacă mai suntem. E posibi: te muşcă o muşcătură veninoasă, îţi cade o cărămidă în cap când nu te-aştepţi şi, pe urmă, suntem la dispoziţia stăpânului nostru Dumnezeu. Şi dacă nu vine moartea mâine, aveţi timp să câştigaţi haruri deosebite. Aşa că să preţuiţi foarte mult [timpul]. Că dacă ar fi cu putinţă să-i întrebăm pe cei de sus „ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire?”. „Timp, puţin timp petrecut bine!“.
Ne-am închinat frumos, ortodox, n-am ţinut cont de “ecumenisme”. Ferească Dumnezeu! Pe viaţă şi pe moarte! Uite, am scris „Singur Ortodoxia“! (…) S-au despărţit de noi? Îi primim înapoi. Cu inimile deschise, nu ştim să minţim. Fără condiţii şi cu smerenie. Nu le dăm canon că de ce au făcut asta. Dar ei nu vor să vină pocăiţi să facem unitate universală. Ei vor să ne păcălească: am câştigat şi pe ăştia prostii! Rămâneţi ortodocşi pe viaţă şi pe moarte! Nu pentru că aşa am apucat. Pentru că ortodoxia împlineşte omul din tine. E singura modalitate universală fără de care nu se poate trăi. Şi [noi, ortodocşii] n-am desfintat nimic. [Ei] au modificat… A venit şi se consideră papa vicarul lui Hristos. Ce vicar, când Hristos trăieşte? Hristos e viu! Zice că „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“. Şi mai mult: „Fără de Mine nu puteţi face nimic. Nu se mişca fir de păr fără Voia Mea“. E atât de prezent încât rămâi uimit, nu numai în mişcări, ci şi în gânduri El ne guvernează, Care ne-a făcut cu atât dragoste divină ca să fim împreună în vecii vecilor. Şi n-a lăsat Dumnezeu ca să ne guverneze un drac.
Toată manifestarea care s-a făcut la Roma cu ocazia asta este o propagandă catolică… Nu ne interesează. A zis cineva: <<l-a luat dracul şi pe asta!>>. [Noi] suntem cuminţi, nu blestemam. Dar suntem ortodocşi şi cu asta avem nădejde. Pentru că, dragii mei, vă spun, ei nici nu mai au proscomidie. Eu am depăşit 90 de ani şi văd eu acolo la proscomidie, cum concretizam credinţă: pomenim istoria, pomenim pe toţi. Şi până la urmă: „Spala, Doamne păcatele ce s-au pomenit aici” (…) Cultul morţilor la ei nu mai există; decât o mascaradă cu purgatoriul.
Aşa că sunt multe de vorbit. Nu facem aici cateheza, decât să ne manifestăm bucuria că ne-am întâlnit. Mi-aţi făcut o bucurie care n-are margini şi cuvinte. Ştiţi de ce? Pt. că inima nu vorbeşte. Inima trăieşte şi simte. Ne-aţi făcut o mare bucurie. Pentru că şi noi, dragii mei, suspinam pentru Basarabia. Eu personal am fost interogat de mulţi: vreau Basarabia! Şi lăsaţi-mă în pace! […]
Pr. Arsenie Papacioc
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
