„Vai, bietul copil, de ce l-o fi pedepsit Dumnezeu aşa, că doar el nu e vinovat cu nimic?!… Ce păcate grele or fi având mama şi tatăl lui?” Omenirea a avut şi are încă de la începuturile ei această nelămurire: de ce suferă copiii? Înainte de creştinism exista concepţia că pentru anumite greşeli şi păcate ale părinţilor erau pedepsiţi copiii lor cu diferite boli, iar uneori cu moartea.
Ştim din Vechiul Testament că „părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”. Dar noi, creştinii, care ştim şi că Domnul Iisus a adus dezlegarea de păcatul strămoşesc, ne punem întrebarea: aceasta nu înseamnă că nu mai plătim pentru păcatele părinţilor?Există printre noi oameni măcinaţi de durere interioară pe care noi, cei care nu o trăim, cu greune-o imaginăm. Oameni care au copii cu malformaţii, care au dat naştere unor prunci cu defecte majore, care suferă de autism, cu sindromul Down, copii care fac cancere la vârste fragede, care se topesc de pe picioare şi medicina nu poate face nimic pentru a le mai amâna moartea cu o zi. Şi mai puţin de înţeles este când sunt oameni curaţi la suflet, corecţi şi credincioşi, care au o casă plină de copii, dar unul dintre ei are, de exemplu, retard mintal sau o altă boală gravă. Grea încercare pentru astfel de familii. Cum poţi trăi asemenea necaz fără să cârteşti împotriva lui Dumnezeu, fără să Îl întrebi cu disperare: „Dar de ce, Doamne?” Mai ales că o astfel de mamă, trecând prin parc cu copilul ei suferind, a auzit adesea şuşoteli de genul: „Păcatele părinţilor!…” Ce să mai spunem de părinţii cărora un copil le-a murit?
Cauzele duhovniceşti
Pentru a înţelege însă astfel de suferinţe, trebuie să cunoaştem cauzele duhovniceşti ale acestora. Sfinţii Părinţi rezumă la trei aceste cauze: păcatul strămoşesc, lucrările Proniei dumnezeieşti şi păcatele părinţilor.
Suferinţa pentru păcatul strămoşesc trebuie înţeleasă astfel: chiar dacă este iertat prin Botez, păcatul originar trimite în fiecare om consecinţele căderii omului din starea iniţială, din prima clipă a vieţii de după pactul adamic moartea lucrează câte puţin în fiecare din noi.
În ceea ce priveşte Pronia lui Dumnezeu, aici este cel mai greu de înţeles de mintea omenească. Dar, prin diferite întâmplări pe care le aflăm, fie consemnate în Scriptură, fie care circulă în tradiţia bisericească, ştim că nici o suferinţă a omului nu este zadarnică şi întâmplătoare. Creştinul adevărat trebuie să aibă mereu în minte faptul că prin boală sufletul i se curăţeşte, boala îl căleşte, îi este cale de mântuire. Mai ales că ştim ce a spus Mântuitorul: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.
În cartea „De ce suferă copiii?” (Editura Sophia), autorul K.V. Zorin, un cunoscut psihoterapeut rus, dă un exemplu foarte grăitor despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, manifestată într-un caz real, celebru la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Rusia. O mamă cu un copil aflat pe moarte s-a rugat foarte mult pentru vindecarea copilului ei, iar Dumnezeu s-a înduplecat de durerea ei şi i s-a arătat în vis, descoperindu-i viitorul pe care l-ar fi avut fiul ei dacă ar fi trăit. Mama îndurerată vedea ca într-un film imagini cu fiul ei care creştea, devenea adult, urma cariera militară, apoi participa la o revoltă socială şi în final murea spânzurat. Femeia a fost întrebată dacă în aceste condiţii mai vrea să trăiască fiul ei sau să moară atunci, copil. Ea a cerşit cu îndârjire viaţa lui. Şi i-a fost dată. Acel copil a trăit exact ceea ce văzuse mama lui în descoperirea dumnezeiască, inclusiv moartea prin spânzurare. Prin urmare, dacă ar fi murit de mic, Dumnezeu n-ar fi făcut o nedreptate cu el, ci l-ar fi luat în ceruri, căci era neprihănit.
Acelaşi autor mai spune: „Copiii primesc asupra lor nevoinţa muceniciei pentru ca Dumnezeu să miluiască întreaga lume”. Dumnezeu nu se bucură de suferinţele lor, dar prin acestea adulţii se pocăiesc mai uşor, se întorc cu inima spre credinţă. Uneori, însă, nici măcar suferinţa unui copil nevinovat nu poate să înmoaie o inimă împietrită. Dacă părerea sfinţilor ne este îndeobşte cunoscută în privinţa bolii, care este privită ca o şcoală a smereniei şi răbdării, au existat şi scriitori care au înţeles şi ei profunzimea suferinţei. De pildă, N.V. Gogol, care era un om bolnăvicios, scria: „Cât de mult avem nevoie de boli! Dacă nu ar fi existat suferinţele provocate de boli, nici vreau să-mi închipui ce-aş fi devenit eu! Ce om însemnat mi-aş fi închipuit că sunt!”
În privinţa păcatelor părinţilor, opinia psihoterapeutului rus este următoarea: „Copiii nu plătesc pentru păcatele părinţilor cu preţul sănătăţii lor, dar pot suferi în virtutea urmărilor acestor păcate. Nefiind răspunzători pentru fărădelegile neamului lor, urmaşii sunt legaţi de strămoşii lor genetic, psihologic, social, cultural, duhovniceşte. Ambele generaţii (atât cea tânără, cât şi cea în vârstă) se influenţează reciproc, negativ şi pozitiv. Aceasta nu este karma, nu este răzbunarea oarbă a sorţii pentru anumite fapte săvârşite în timpul „vieţilor anterioare”, ci este rezultatul unirii fizice, sufleteşti şi duhovniceşti dintre părinţi şi copii”.
Pocăinţa părinţilor, sănătatea copiilor
Cum să procedeze cel care este conştient că pricina bolilor copilului se află în el însuşi? Cu cât părinţii păcătuiesc mai mult şi se pocăiesc mai puţin, cu atât mai mare este probabilitatea îmbolnăvirii copiilor lor. Invers, dacă păcătuiesc mai puţin şi duc o viaţă de pocăinţă şi practică a virtuţilor creştine, în strânsă legătură cu biserica şi duhovnicul, cu atât mai mult există posibilitatea ca fiii lor să fie sănătoşi trupeşte şi sufleteşte. Omul însă nu a fost creat de Dumnezeu ca să sufere şi să moară, spune părintele profesor Constatin Pătuleanu în acord cu vocea Bisericii, trimiţându-ne la ceea ce se spune în Sfânta Scriptură: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el.
„Bagajul genetic şi duhovnicesc”
Întrebările omului asupra suferinţei sunt inevitabile, nu scapă nimeni de ele. De fapt, toate întrebările se reduc la aceasta: „De ce”?, şi mai ales: „De ce este lumea plină de suferinţă, în special de suferinţa celor nevinovaţi, a copiilor?” Un posibil răspuns ar putea fi acesta. Dacă biologic părinţii transmit copiilor un bagaj genetic, de ce nu putem înţelege că aceiaşi părinţi transmit copiilor lor şi bagajul lor spiritual. Acestea două pot deveni binecuvântare sau blestem pentru copii, pot fi sursa de viaţă fericită, ori cauză a suferinţelor de tot felul”, afirmă părintele. Acelaşi preot, slujitor la biserica „Sfântul Nicolae” Udricani din Bucureşti, ne aduce aminte că nu putem face orice cu trupurile noastre. Sunt hotărâtoare pentru viaţa urmaşilor dacă părinţii au avut relaţii trupeşti nebinecuvântate de căsătorie, dacă şi-au făcut din trupul lor o adunătură de patimi, precum consumarea alcoolului în exces, fumatul, consumarea drogurilor, a mâncărurilor super-prelucrate etc. „Alteori, suferinţa este şi o lucrare de învederare a Slavei nemăsurate a lui Dumnezeu, astfel El îl vindecă pe orbul din naştere, iar la întrebarea cine a păcătuit, el sau părinţii lui, Iisus a răspuns: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu””, mai spune părintele Constantin Pătuleanu. „Orice creştin trebuie să fie conştient că suferinţa din viaţa aceasta este o pregătire pentru moarte şi pentru viaţa viitoare, însă nu în singurătate şi părăsire, ci totdeauna în Hristos, care a răstignit pe cruce suferinţele tuturor, care în fiecare clipă este alături de orice om care suferă. Concluzionând, nimeni nu e scutit de boală, nici bătrân, nici copil-nevinovat fiind. Important este să nu deznădăjduim, să nu căutăm explicaţii şi soluţii raţionale. Să ne asumăm suferinţa gândind la Crucea şi la Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Iar părinţii care au copii cu suferinţe mari au aceeaşi cale de urmat, ducându-şi crucea cu răbdare, rugându-se pentru iertarea păcatelor personale, pentru sănătatea copiilor şi mai ales pentru mântuirea lor.
sursa: ziarullumina.ro
