Copilul învaţă primele rugăciuni pe parcurs, când începe să rostească primele cuvinte: „Doamne miluieşte” sau „Doamne, ajută-ne” şi rugăciunea pentru toţi membrii familiei: „Doamne, ajută-i pe tatăl meu, pe mama, pe bunica, pe fratele” etc.; „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru ziua aceasta şi dă-mi o noapte liniştită”.
Urmează apoi introducerea treptată în explicarea rugăciunii „Tatăl nostru”, pe care după un timp, copilul va începe s-o spună înainte de fiecare masă. După „Tatăl nostru” se poate trece la „Împărate Ceresc”, „Prea Sfântă Treime”, „Către Tine, Doamne, Iubitorule de oameni”, mărind treptat (dar fără ca să devină împovărător) pravilele de dimineaţă şi de seară.
Din rugăciunile de seară se va pune accentul, în primul rând, pe „Doamne, Dumnezeul nostru, orice am greşit în această zi…”. La copiii mai mici, accentul se va pune pe partea a doua a acestei rugăciuni: „Somn cu pace şi fără scârbă dăruieşte-mi. Pe îngerul Tău cel apărător îl trimite…”. De obicei, copiii sunt învăţaţi încă de mici cu rugăciunile închinate Maicii Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”, precum şi cu cele închinate sfinţilor al căror nume îl poartă.
***
Primii paşi în realizarea educaţiei corecte sunt în sarcina mamei. Rugăciunea şi trezvia duhovnicească nu trebuie să lipsească în perioada cât ea este însărcinată. Un număr impresionant de femei evlavioase, începând cu Ana, mama prorocului Samuil, Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi terminând cu însăşi Maica Domnului, trec în faţa ochilor noştri, ca purtătoare ale rodului creştinesc. În timpul alăptării, mama îl însemnează pe prunc cu semnul sfintei cruci, iar mai târziu ea îl va învăţa să se închine înainte de mâncare. Tot ea este cea care îl învaţă primele rugăciuni etc.
Cu timpul, educaţia copiilor, îndeosebi a băieţilor, este preluată de tată. În adolescenţă, concepţiile lui despre viaţă pot avea o influenţă mai hotărâtoare asupra copiilor, decât cele ale mamei. În acest caz, realizarea unei educaţii corecte depinde considerabil de pregătirea religioasă înainte de căsătorie a părinţilor, de caracterul lor şi de nivelul lor duhovnicesc.
***
Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, putem spune că tatăl şi mama sunt împreună-lucrători (colaboratori) ai lui Dumnezeu. Ei dau început unei noi persoane umane, ce reprezintă un ogor al lui Dumnezeu, o zidire a lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 9).
Teologia morală creştină vede un păcat în starea pătimaşă a duhului părinţilor în momentul zămislirii şi în timpul sarcinii: „Părinţii îşi pot face fericit copilul încă dinainte de naştere. După o zămislire cu toate măsurile morale de precauţie şi o purtare în pântece cu frică de Dumnezeu, copilul vine pe lume cu o mare putere împotriva păcatului, altfel spus cu o anumită rezervă de bine”.
„În mod ereditar li se transmit copiilor de la părinţi nu numai însuşirile fizice, ci şi cele duhovniceşti”, afirma un chirurg de excepţie, Sfântul Ierarh Luca Voino-Iaseneţkii (al Crimeii), „şi aceasta ne face să ne gândim serios la îndatoririle noastre nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi la cele faţă de neamul omenesc… Marea îndatorire a tuturor părinţilor este să-şi amintească întotdeauna lucrul acesta, să-şi biruie totdeauna defectele şi patimile, să se pocăiască întotdeauna de păcatele lor în faţa lui Dumnezeu, să-şi cureţe mereu inima, aşa încât să le transmită curăţia inimii şi copiilor”.
Surse: Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor.