Părinte, lumea ne cere talismane.
– Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc.
Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăște să fie afurisiți vrăjitorii care confecționează „talismane”, în care pun simboale diavolești sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de șarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai înainte influența diavolească, ce se face prin invocările diavolilor.
Și când Biserica l-a luat la întrebări, a spus: „Sunt medium”, pentru că medium-urile sunt libere, și astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: „Să te duci și să te spovedești, pentru că ai primit înrâuriri diavolești”. S-a dus și s-a mărturisit. După aceea a venit și mi-a spus: „Nu am simțit nicio schimbare”. „Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înșelat?” – îl întreb. „Da, – îmi spune – am o cutiuță ca o Evanghelie mică”. O iau, o deschid și găsesc înăuntru diferite iconițe înfășurate. Desfac – desfac și la mijloc erau niște mărgele, păr și ceva ca lemnul. Le-am aruncat și s-a eliberat omul. Vezi ce maestru este diavolul!
Sărmanii oameni poartă astfel de talismane – chipurile, ca să fie ajutați – și se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă și cenușă s-o îngroape adânc în pământ sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai așa se eliberează. […]
Dar iată și medium-urile cât rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug și familii. Merge, de pildă, unul la medium și îi spune problema ce o are. „Ascultă – îi spune acela – o rudă de a ta care este puțin brunetă, puțin înaltă etc. ți-a făcut vrăji”. Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puțin. „A, aceasta este – își spune – aceea care mi-a făcut vrăji”, și-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea, sărmana, însă nu știe nimic – poate să-l fi și ajutat cândva, – iar acesta să fie înverșunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: „Acum trebuie să dezlegăm vraja. Și ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani”. ”Ei, fiindcă le-a aflat, – spune acesta, – trebuie să-l răsplătesc!” Și dă-i bani […] Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?
Vrăjitor și să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimițând diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul și diavolul sunt asociați, și de aceea îi spune diavolului:”Ieși din acesta și du-te în cutare”. Așadar îl scoate pe diavol din acela și, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: „Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, și astfel se face reclamă. Și în cele din urmă diavolul se învârte pe la rude sau cunoscuți. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte și ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.
Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfinte. Când am auzit ce face, am rămas uimit de meșteșugul diavolului. Ținea o cruce în mână și cânta diferite tropare. Cânta, de pildă, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” și, când ajunge la „binecuvântat este rodul pântecului tău”, scuipa pe lângă cruce, adică hulește pe Hristos, și de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sunt bolnavi, suferă de melancolie, etc, din înrâurire diavolească, și medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuiește boala îl trimite în altul și aceia se slobozesc de mâhnire. Și mulți o au de sfântă! Îi cer sfaturi și, puțin câte puțin, le vatămă sufletul, îi distruge.
Este trebuință de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori și de vrăji, precum fugi departe de foc și de șerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuiește el însuși, le poate vindeca.
Am auzit următoarea întâmplare: Un tânăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor și s-a îndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tânărului în chipul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, și îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi va zidi o biserică”. Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: „Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, și a făgăduit Sfântului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit și copilul s-a făcut bine. Și-a făcut … minunea! Atunci tatăl spune: „Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduința”. Nu aveau posibilități materiale și, ca să zidească biserica, a vândut tot pământul ce-l avea. Și-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat și au spus:”Nu ne trebuie Ortodoxia” – și s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova și a aflat vrăjmașul un mod ca să se facă și acolo.
-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu pot lucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
A venit odată la Colibă unul între două vârste cu niște aere… Cum l-am văzut de departe, am înțeles că are înrâurire diavolească. „Am venit să mă ajuți, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de când am niște dureri înfricoșătoare de cap și medicii nu află nimic”. „Ai diavol, – i-am spus, – pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine”. „Nu am făcut nimic”, – mi-a spus. „Nu ai făcut nimic? – îi spun. Nu ai înșelat o fată? Ei, ea s-a dus și ți-a făcut vrăji. Du-te și cere iertare de la fată, apoi spovedește-te și să-ți citească exorcisme ca să-ți afli sănătatea. Dacă tu nu-ți dai seama de greșala ta și nu te pocăiești, toți duhovnicii lumii de s-ar aduna și s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca”. Atunci când vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-și revină.
Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stârnește mereu scandaluri în casă. Se scoală noaptea, îi scoală pe toți, le răstoarnă pe toate. „Tu te spovedești?” – îl întreb. Nu”, – îmi spune.Trebuie să fi dat drepturi diavolului, – îi spun. Nu s-a făcut asta din senin”. În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească în casă pentru noroc și ca să-i meargă bine la servici, și nici măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.
-Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele?
-Prin pocăință și spovedanie. De aceea trebuie ca mai întâi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-și înțeleagă omul greșala, să se pocăiască și să se spovedească. Câți nu vin acolo la Colibă chinuiți pentru că li s-au făcut vrăji, și-mi spun: „Fă rugăciune, ca să mă ușurez de chin!”. Îmi cer ajutorul, fără să caute și să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greșit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.
-Părinte, atunci când omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încât nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alții?
-Pot chema preotul acasă să-i facă Sfântul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puțin înapoi și să intre puțin Hristos înlăuntrul lui. Așa a făcut o mamă cu copilul ei și l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. „Să se ducă să se spovedească” – i-am spus. Părinte, cum să meargă să se spovedească în starea în care este?” – mi-a spus. „Atunci spune-i duhovnicului tău – îi spun, – să vină acasă, să facă aghiazmă și să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?”. „O va bea”, – îmi spune. „Ei, să începi de la aghiazmă, – îi spun, – și după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cât colo”. Și într-adevăr m-a ascultat și a fost ajutat copilul. După puțin timp s-a putut spovedi și s-a făcut bine.
O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu niște vrăjitori și nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puțin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliță. Odată, când trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui râu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunându-i: „Taso, Taso, scoate sacoul, ca să trecem împreună peste pod”. Din fericire era frig și el a spus: „Cum să-l scot? Mi-e frig!” „Scoate-l, scoate-l, să trecem” – a auzit aceeași voce. Măi, și diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea cruciulița asupra lui. Totuși, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc. Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea și l-au găsit pe sărmanul acela” căzut pe pod. Dacă nu era frig și-ar fi scos sacoul și diavolul l-ar fi aruncat în mijlocul râului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea și sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credință, ar fi procedat așa?
– Părinte, un om care are sfințenie nu poate demasca sau frâna un vrăjitor?
– Cum să-l frâneze? Dacă spui unuia care are puțină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că așa cum trăiește nu merge bine, și tot nu iese din ale lui, cu cât mai mult vrăjitorul, care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci când vrăjitorul este înaintea ta și tu rostești rugăciunea, în clipa aceea diavolul se poate încurca și vrăjitorul să nu-și poată face treaba sa.
Cineva avea o problemă și, un vrăjitor, care era și mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu știa că celălalt este vrăjitor, și de aceea a intervenit Dumnezeu. Și să vedeți ce a îngăduit Dumnezeu, pentru ca să-și dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de diavoli și cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.
-Părinte, acela îi vedea pe diavoli?
-Omul acela nu-i vedea pe diavoli; vedea o scenă. Vrăjitorul striga „ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mâna ca să-și apere capul. Pentru că să nu credeți că vrăjitorii o duc bine și că diavolii le fac întotdeauna hatârul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, și diavolii se supun, pentru câțiva ani, poruncilor. După aceea însă le spun: „Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci când magii nu reușesc sa facă ceea ce vor diavolii, știți ce pățesc după aceea?
Îmi aduc aminte că odată, pe când discutam lângă Colibă cu acel vrăjitor tânăr din Tibet, deodată s-a ridicat, mi-a prins mâinile și mi le-a întors la spate. „Să vină acum Hagi-Efendi (Sf. Arsenie Capadocianul) să te scape”, – mi-a spus. „Bre diavole, hai, pleacă de aici”, – i-am spus, și l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfântul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reușit, pentru că piciorul s-a oprit lângă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat și am intrat în chilie. După puțină vreme îl văd venind plin de spini pe el. „Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a târât prin rugi”, – mi-a spus.
Puterile negre ale întunericului sunt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dând astfel drepturi diavolului. […]
-Părinte, adică mândria poate duce la îndrăcire?
-Da. Să presupunem că cineva face o greșală și se îndreptățește pe sine. Dacă ceilalți îi spun un cuvânt ca să-l ajute, spune că îl nedreptățesc, crede că este mai bun decât aceia și îi judecă. Apoi începe încet-încet să-i judece și pe sfinți. Mai întâi pe cei mai noi, apoi și pe cei mai vechi: „Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea…”. Apoi după puțin înaintează și începe să judece Sinoadele: „Și Sinoadele în felul în care au hotărât…”, prin urmare, nici Sinoadele nu sunt vrednice de cinstire, după părerea lui. Și în cele din urmă ajunge să spună: „Și Dumnezeu de ce a făcut asta așa?” Ei, când omul ajunge în punctul acesta, nu înnebunește, ci se îndrăcește. […]
-Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit și nu bolnav psihic?
– De aceasta își poate da seama și un medic simplu dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci când se apropie de ceva sfânt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puțină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfinte moaște, se împotrivesc, deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porți cruce și te apropii de cei îndrăciți, aceștia se neliniștesc și se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfântul Munte, niște Părinți mi-au spus că le spune gândul cum că un oarecare mirean, care era acolo, are diavol. M-am așezat în strana alăturată și am lipit de el crucea mea, ce avea din Sfântul Lemn. A sărit în sus și s-a dus în altă parte. Când a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăși lângă el. A făcut la fel. Atunci am înțeles că într-adevăr avea diavol.
Când îmi aduc la Colibă copii și îmi spun că au diavol, ca să mă încredințez dacă sunt îndrăciți, de multe ori iau o părticică din Sfintele Moaște ale Sfântului Arsenie și o ascund în palmă. Și să vedeți, deși am amândouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mâna în care țin sfintele moaște. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacționează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem părticica de Sfintele moaște, și, dacă au diavol, nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întâi dulciuri, ca să i se facă sete, și după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, – i-am spus. Cum a gustat puțin, a început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea? „Nimic”, – îi spun. „Ce-mi faci? Mă arde”, – a strigat. „Nu te arde pe tine; pe altcineva îl arde” – îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, și dădea din mâini și din picioare… Pățise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem. […]
– Părinte, deasa împărtășanie îi ajută pe cei îndrăciți?
– Pentru cei care s-au născut îndrăciți, nefiind ei vinovați de aceasta, deasa împărtășanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceștia au o plată foarte mare, dacă nu murmură, până când se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sunt mucenici, dacă rabdă; de aceea se și impune ca ei să se împărtășească adesea; însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenție, trebuie să se pocăiască, să se spovedească și să se nevoiască pentru ca să se vindece, și să se împărtășească atunci când trebuie; cu binecuvântarea duhovnicului lui. Dacă se împărtășește fără să se pocăiască și fără să se spovedească, se va îndrăci și mai rău. Odată l-au dus pe un îndrăcit să se împărtășească și ascuipat Sfânta împărtășanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul și Sângele Lui și acesta să le scuipe! Înfricoșător! Vedeți că diavolul nu primește ajutor?
– Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?
-Da, desigur. Cei îndrăciți se folosesc mult atunci când preoții citesc cu durere numele lor la Proscomidie.
– Părinte, atunci când cineva care s-a îndrăcit se pocăiește, se spovedește, se împărtășește, dar influența diavolească nu scade, ce se întâmplă?
– Nu scade, pentru că în acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta imediat să se slobozească de această influență diavolească va aluneca iarăși îndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste îngăduie ca răul să cedeze încet-încet. Astfel omul și plătește – ispășindu-și prin pătimire păcatele – și își și întărește starea sa duhovnicească. Cu cât acela își întărește starea sa duhovnicească, cu atât cedează și răul. De el însuși depinde cât de repede se va slobozi de înrâurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce avea diavol: „Când se va face bine copilul meu?” „Atunci când tu te vei întări într-o stare duhovnicească – îi spun – va fi ajutat și el”. Sărmanul copil, deși trăia duhovnicește, tatăl lui se împotrivea și-i spunea că va înnebuni dacă nu-și va schimba viața. Și a început el însuși să-l ducă pe copil la case de toleranță, și atunci copilul a alunecat și s-a îndrăcit. Atunci când l-a stăpânit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenții urâte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece într-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise și încerca să trăiască duhovnicește, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a mers pe la toate locurile de închinare, a învățat toate viețile Sfinților și s-a întărit duhovnicește, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.
– Părinte, astăzi au adus o îndrăcită și ne-au rugat să-i spunem preotului să-i citească exorcisme. Ce să facem?
– În cazul acesta e mai bine să le spuneți să rânduiască aceasta duhovnicul ei. Dacă a intrat diavolul în ea înseamnă că sau ea, sau părinții ei au făcut un oarecare păcat greu, și i-au dat drepturi, pentru că păcatul îl aduce pe diavol. Dacă nu se pocăiesc și nu se mărturisesc, nu pleacă păcatul și, prin urmare, nu pleacă nici diavolul. Sau poate și pentru un alt motiv a îngăduit Dumnezeusă se îndrăcească.
– Părinte, îndrăciții sunt ajutați prin exorcisme?
– Depinde. Exorcismele ajută atunci când se citesc la un copilaș îndrăcit, care nu a dat drepturi diavolului și nu știe încă despre spovedanie, sau la unul mare care și-a pierdut mințile și nu se poate mărturisi. Atunci când cel îndrăcit este în toate mințile, trebuie mai întâi să se ajute aflând în ce a greșit de s-a îndrăcit, să se pocăiască, să se spovedească și după aceea, dacă trebuie, să i se citească exorcisme. Pentru că și numai prin rugăciunea de iertare poate fugi diavolul. […]
Desigur, poate va spune cineva că există oameni care fac o mulțime de păcate și totuși nu se îndrăcesc. Cum de se întâmplă aceasta? Când omul a ajuns la nesimțirea desăvârșită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să știm că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască și să se mântuiască. […]
– Părinte, din vise poate prevedea cineva ceva ce i se va întâmpla?
– Nu, nu dați atenție viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sunt, nu trebuie să credem în ele, pentru că există primejdia înșelării. Nouăzeci și cinci la sută din vise sunt înșelătoare. De aceea Sfinții Părinți spun să nu le dăm atenție. Foarte puține vise sunt de la Dumnezeu, dar și acestea, ca să le explice cineva, trebuie să aibă curăție și alte condiții, precum Iosif (Fac. 37: 5-11) și Daniil care aveau harisma de la Dumnezeu. „Îți voi spune, i-a spus Daniil lui Nabucodonosor, – și ce vis ai văzut și ce înseamnă” (Dan. 2: 25-46). Dar la ce stare a ajuns! Era între lei și leii, cu toate că erau flămânzi, nu s-au atins de el (Dan. 6: 16 ș.u.), Avacum i-a dus de mâncare și acela a spus: „Și-a adus aminte de mine Dumnezeu?”(Dan. Bel și balaurul 1: 45). Dacă nu Și-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, cine și-ar fi adus aminte de el?
– Părinte, unii oameni nu au vise.
– Mai bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici benzină. În vise vezi într-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat în realitate ceasuri, zile, pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Ps. 89: 4).
– Părinte, atunci când oamenii ne povestesc vedenii, sau că au văzut un Sfânt etc, ce să le spunem?
– Este bine să le spuneți să fie rezervați. Asta este mai sigur, pentru că nu pot toți să deosebească dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul.
Chiar de la Dumnezeu de ar fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mișcat, într-un fel, atunci când vede că făptura Sa nu primește vedenia, deoarece asta arată că are smerenie. Dacă într-adevăr era sfânt cel ce s-a arătat, Dumnezeu știe, după aceea, să înștiințeze și în alt mod sufletul și să-l povățuiască la ceea ce vrea. […]
– Părinte, de ce oamenii merg adeseori, cu vreo problemă ce o au, la cei înșelați?
– Pentru că diavolul are harisme ieftine și de la ei le iau ușor. Cele pe care aceia le spun oamenilor ca să le facă nu sunt grele și le odihnesc patimile lor. În loc să se pocăiască pentru păcatele ce le fac în lume, și să meargă la un duhovnic să se mărturisească, află niște înșelați, adică pe diavolul, și îi cer lui să le rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc și nu-și dau seama că i-a legat diavolul și le dă comandă.
– Părinte, cum oare unii oameni, chiar și cultivați, cred în metempsihoză?
– Metempsihoză (sau reîncarnarea este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea trupească, intră în alt trup omenesc sau de animal și străbate astfel un ciclu nesfârșit de morți și renașteri) le convine oamenilor, și mai ales ateilor și necredincioșilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ține într-o viață de păcat cu gândul că sufletul vine și revine în această lume.”Ei, dacă de data aceasta nu reușești – le spune diavolul – vei reveni în viață și vei reuși a doua oară. Și dacă iarăși nu reușești, vei veni, vei reveni, vei evolua…”. De aceea unii ca aceștia și spun: „Nu-i nimic dacă fac și acest păcat”, și nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum îi orbește diavolul și cum îi prinde în iad! Nu am văzut o viclenie și o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Și dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci înapoi?
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001.
