Epuizaţi de goana după o împlinire percepută în cheie materialistă, unii oameni încearcă să adopte o viziune mai spirituală asupra vieţii. Totuşi, din cauza unei cunoaşteri superficiale şi dintr-o lipsă de exemple autentice aflate în imediata apropiere, mulţi evită să se îndrepte spre practica ascetică şi mistică a Bisericii, alergând spre tot felul de spiritualităţi „neconvenţionale”. La început de Post Mare, aflaţi în nevoia rememorării, ori chiar a descoperirii adevăratelor repere ale ascezei ortodoxe, departe de orice bigotism sau relativism, găsim la Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V) o viziune echilibrată şi bine ancorată în trăirea evanghelică asupra postirii.
Parcurgând scrierile Sfântului Ioan Casian, se poate observa că acesta priveşte viaţa spirituală ca pe o luptă supusă unei „discipline” şi unei „ordini” anume, de respectarea cărora ţine succesul ori eşecul. În acest sens, frecvent repetă cuvintele Sfântului Pavel: „Când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului” (2 Tim. 2, 5). Astfel, pentru Ioan Casian, nevoitorul este „atletul lui Hristos” care luptă pentru „cununa nestricăcioasă” (1 Cor. 9, 25), pe „trepte de triumfuri”, folosindu-se de „exerciţii duhovniceşti” ca de „antrenamentele atletice din palestre”.
Conform acestei ordini a lucrurilor, „fără să-şi biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta «după regulă». […] Dacă vom fi biruiţi în această luptă, vom dovedi că suntem robi ai poftelor trupului. Neînfăţişând din această cauză nici un semn de libertate şi de forţă, vom fi respinşi îndată de la luptele duhului, ca nişte nevrednici şi robi, cu ocara ruşinii. Căci «oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului» (Ioan 8, 34)”. Pe aceste considerente cuviosul sprijină faptul că orice străduinţă în plan duhovnicesc e necesar să înceapă cu exerciţiul postirii: „Negreşit este cu neputinţă ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric şi, de altfel, nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborât”.
Este important de observat că Sfântul Ioan Casian înţelege încordările ascetice ca pe nişte exercitări ale libertăţii şi forţelor persoanei. Prin urmare, aparenta restricţionare, sugerată, poate, de noţiunea de „regulă” asociată vieţii spirituale, este, de fapt, un criteriu al căpătării libertăţii de mişcare. E paradoxal, fiindcă oricine, când aude cuvântul „libertate”, se gândeşte la lipsa oricăror constrângeri exterioare ale eu-lui, pe când Sfântul Ioan Casian aşază dobândirea libertăţii pe supunerea sinelui, începând cu trupul: „Nu vom avea duşman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului”. Libertatea interioară primează.
Posturile sunt pentru virtuţi, nu virtuţile pentru posturi
Sfântul ţine să precizeze, înainte de toate, care este natura postului şi locul lui între lucrările traiului după Evanghelie. În acest sens, el remarcă faptul că există lucruri bune sau rele prin esenţa lor şi care, în orice împrejurări, nu îşi schimbă caracterul. Aşa sunt virtuţile şi viciile. Pe acestea le numeşte bunuri sau rele „principale”. Pe de altă parte, dacă totuşi există lucruri care pot fi când bune, când rele, înseamnă că nu din natura lor sunt astfel, ci după cum dictează împrejurările (Eccl. 3, 1). Pe acestea din urmă cuviosul le numeşte lucruri „mijlocii”, care sunt „prin natura lor astfel, încât săvârşite sfinţesc, dar nu ne pătează dacă nu le luăm în seamă”.
Postul face parte din ultima categorie şi el nu e bun sau necesar prin sine şi pentru sine, ci „numai atunci este potrivit pentru noi, dacă i se respectă condiţiile de timp, calitate, măsură, fără să fixăm în el termenul speranţelor noastre, ci doar să ajungem prin el la curăţia inimii şi la dragostea apostolică”. De altfel, subliniază Cuviosul Ioan Casian, virtuţile nu trebuie păzite pentru posturi, ci posturile pentru virtuţi, după cum nu meşteşugurile ori artele sunt pentru unelte, ci uneltele sau instrumentele pentru cele dintâi.
Aici atinge un punct nevralgic pentru modul cum se practică, de multe ori, de către credincioşi lucrarea postului. Trebuie recunoscut că habotnicia, una dintre acuzele principale ale necredincioşilor la adresa vieţii ascetice bisericeşti, este o mare ispită pentru omul care, deşi a realizat necesitatea postului, nu i-a înţeles şi locul, rostul lui în viaţa spirituală. De aceea precizările Sfântului Ioan Casian sunt de mare importanţă. Posturile se practică „pentru a dobândi curăţia inimii şi a trupului, pentru ca mintea, tocite fiind imboldurile trupului, să se unească în pace cu Autorul ei, şi nu sunt întotdeauna şi fără schimbare bune”. Prin urmare, se cere o distincţie clară între scop şi mijloc. Orice înlocuire a unuia de către celălalt duce la ruină pe plan sufletesc şi trupesc. Postul, ca lucru „mijlociu”, nu trebuie niciodată să fie un scop în sine, ci o unealtă pentru câştigarea bunurilor „principale”, care sunt virtuţile, dar care, la rândul lor, îşi găsesc împlinirea numai în comuniunea cu Binele în persoană, Care este Dumnezeu. Asemenea, „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui”, ci împotriva răului (Ef. 6, 12) şi orice deviere nu e doar nefolositoare, ci chiar un „sacrilegiu”, fiindcă „orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat” (1 Tim. 4, 4).
Nimic fără moderaţie
Sfântul Ioan Casian subliniază că darurile sunt împărţite (1 Cor. 12) şi fiecare om are propria alcătuire, iar înfrânarea de la mâncare se sprijină şi pe tăria sufletului, dar şi pe puterea trupului, astfel că, în privinţa condiţiilor postului „nu poate fi uşor păstrată aceeaşi regulă”. Cu toate acestea, principiul ce rezolvă problema diferenţelor este „nimic fără moderaţie”, păstrând un post „egal şi măsurat”, adică fără excese, nici în plus, nici în minus, deoarece „odată cu schimbarea hranei se schimbă de la sine şi calitatea curăţiei noastre”. Pornind de la această bază, sfântul poate afirma că „şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea”.
Cuviosul Casian nu se limitează la îndrumări generale, ci, pornind de la ispitele lăcomiei pântecelui (a mânca des, mult şi bun), el recomandă ca hrana să se primească la timpul stabilit, fără a mai gusta nimic înainte ori după, iar aceasta să fie luată în chip cumpătat, fără a ajunge la saţietate, după cum aflăm şi în recomandările Sfântului Vasile cel Mare.
În al treilea rând, se cuvine să ne mulţumim cu orice mâncare, chiar din cea mai simplă şi ieftină, căci, zice şi Cuviosul Ioan Scărarul, „lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase” (Scara XIV, 2). De altfel, precizează Sfântul Casian, înfrânarea trebuie să fie egală şi în ce priveşte mâncărurile uşoare, ca pâinea şi apa. Prin urmare, trebuie aleasă o hrană care să fie uşoară la gătit, iar avantajul unui preţ mai redus să o facă uşor de procurat. La toate acestea, cuviosul ţine să adauge, subliniind: „Să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului”, despre care Duhul Sfânt, prin gura prorocului Isaia, spune că e postul care Îi place (Isaia, cap. 58).
În cele din urmă, ca şi Sfântul Ioan Casian în cuvântul „Despre duhul lăcomiei”, e de folos să amintim sfatul lui Avva Macarie: fiecare aşa să-şi orânduiască posturile, ca şi cum ar avea de trăit 100 de ani, şi aşa să-şi înfrâneze pornirile sufletului, ca şi când ar muri în fiecare zi, fiindcă, făcând aşa, va da dovadă de înţeleaptă judecată şi de un suflet măreţ.
Sursa: ziarullumina.ro
