„Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu a pus viaţa în pântecul tău, nu când naşti.”, spune Raluca, o femeie care a ales să renunțe la primul ei copil din cauza presiunilor celor din jur. Această decizie i-a marcat întreaga viață, iar acum a ales să povestească durerea prin care a trecut, pentru a trage un semnal de alarmă împotriva AVORTULUI!
Aceasta este povestea ei, relatată pentru Studenți pentru viață:
„Aveam 20 de ani. Lucram într-o fabrică de încălţăminte. De vreo doi ani, aveam o relaţie cu un băiat. Ne gândeam să ne căsătorim, dar, când începeam să vorbesc mai serios despre asta, devenea agitat.
Locuiam împreună cu părinţii lui într-o casă în afara Bucureştiului. Aveau cal, vacă, porc, păsări… Aşa, ca la ţară. Eu făceam atât treaba din curte, cât şi cea din casă, ca o noră responsabilă şi o soţie iubitoare; era ceva nou pentru mine, eu fiind născută şi crescută în Bucureşti. Şi nici măcar nu eram căsătoriţi, dar îmi asumam rolul acesta, deoarece credeam că aşa e normal.
Într-o zi, am făcut un test de sarcină. A ieşit pozitiv. Atunci când i-am spus că sunt însărcinată, mi-a zis să fac ce vreau şi că nu este prea fericit… Timpul trecea, eu eram bine, copilul la fel.
Când am fost la medic pentru prima ecografie, puiuţul meu era format complet. Ţinea o mânuţă ridicată. Parcă mă saluta! Era ceva unic, simţeam bucurie, grijă, emoţii, împlinire, o minune!
Am ajuns acasă, i-am explicat şi prietenului meu sentimentele trăite, bucuria, emoţia… Zâmbea şi atât. Apoi indiferenţa lui îşi făcu simțită prezenţa. Într-o zi m-a mângâiat pe burtă şi mi-a zis: „Trebuie să-l dai afară!” Am amuţit! Am simţit un gol în stomac şi în suflet… Mi-au dat lacrimile… Mă gândeam la acea mică fiinţă care nu avea nici o vină că era acolo. Mi-a amintit mânuţa aceea mică şi ridicată parcă pentru a saluta. Eram şocată!
Timpul trecea, el mă presa, părinţii lui la fel. Cei din jurul meu îmi spuneau că primul copil „nu se dă afară”, dar presiunea psihică pe care mi-o creau cei din casă mă făcea să mă simt ameninţată, singură şi tristă.
M-am hotărât să fac avort crezând că o să fie bine, că el se va schimba, că relaţia noastră va fi frumoasă ca la început.
Nu ştiam că primul organ care se formează în trupul unui bebeluş în pântec este inima. Nu ştiam că, la 40 de zile de la concepţie, bebeluşul are întregul sistem nervos format şi se mişcă în voie. Nu ştiam că acea fiinţă vie simte măcelul din interiorul pântecului.
Of! Dacă atunci eram susţinută moral, dacă cineva îmi explica realitatea, dacă nu mă simţeam aşa singură, puiul meu trăia azi. Pântecul mamei ar trebui să fie locul cel mai protector, cel mai călduros şi plin de iubire. Din păcate, pentru mulţi bebeluşi, acesta a fost şi este o tortură, un real pericol, un iad. Am întâlnit femei care îmi spuneau că acolo este o bucată de carne care nu simte nimic. Câtă minciună! Cât de crud totul!
Plecasem spre spital speriată, tristă, stresată… Acolo îmi aşteptam rândul. Cât de penibil era: trebuia să ofer bani pentru a-mi omorî copilul. Uşa aceea îmi vine şi acum în minte. O priveam lung. Uşa pe care intrasem parcă mă atrăgea spre ea. Aş fi vrut să plec, dar parcă ceva mă ţinea pe loc. Doamne, ce naivă eram!
Mi-a venit rândul la tortură, la măcel, la crimă… Nu primisem nici o pastilă înainte, nici anestezie, nici vreun sfat… totul era nou pentru mine. Am crezut că voi muri în acele chinuri. Avort pe viu. Doctorul îmi zicea să stau liniştită, asistenta mă certa… puiul meu murea… Dumnezeu a vrut să simt şi eu doar puţin din ce a simţit puiul meu. Mi-o meritam!
După 10 minute se terminase. Golul acela din suflet… pierderea aceea… era groaznic ce simţeam! Din acel moment, conştiinţa mă mustra mai rău decât orice.
Am ajuns acasă… Toţi din casă mă priveau tăcuţi… Soacra m-a întrebat: „Gata?” Am răspuns tristă: „Da.”
La scurt timp, ne-am despărţit. Îl iubeam, dar simţeam că nu ne mai leagă nimic şi că nu era pregătit pentru viaţa de familie. Am plecat la părinţii mei. M-au primit cu braţele deschise şi cu reproşurile de rigoare. Coşmarul nu se terminase. Timp de un an am avut coşmaruri groaznice.
În fiecare noapte visam o fetiţă cu părul până la bărbiţă, bruneţică şi cu ochii mari, căprui, cu tenul alb. O frumuseţe… Mă întreba cu un glas tremurând şi o privire inocentă: „De ce, Mami? De ce?”
Era groaznic! Mă trezeam plângând în miezul nopţii şi tot aşa adormeam. Timp de un an, nu o zi sau o lună! Un an! Noapte de noapte!
Nu avusesem în pântec „o bucată de carne”. Era fetiţa mea iubită! Iubită, după ce am realizat ce am făcut…
Avortul nu este o scăpare. Este o încărcare psihică, sufletească, o greutate emoţională, o depresie veşnică, o singurătate pe care o simţi o viaţă, este o crimă, un măcel, un suflet nevinovat tocat mărunt… Un pui de om care simte absolut tot şi nu se poate apăra.
Mamă eşti din momentul în care Dumnezeu a pus viaţa în pântecul tău, nu când naşti. Mama trebuie să ofere iubire, protecţie, căldură sufletească, mângâiere.
Anii au trecut, sunt din nou mamă. Am trei fetiţe frumoase şi dulci, sunt fericită şi împlinită. Dar, după 13 ani, vă mărturisesc sincer că am scris aceste rânduri cu aceeaşi durere în suflet şi acelaşi gol… Acel copil era unic. La fel ca fiecare din noi. Fetiţa mea cea mică seamănă cu acea fetiţă din vis, dar nu e aceeaşi.”
Raluca, Bucureşti
2 martie 2016
