Gheron Iosif, Francisc după nume său mirenesc, s-a născut în Paros în 1898. Adolescența și-a petrecut-o în Pireu ca să muncească. La vârsta de 23 de ani a început să citescă viețile sfinților. Îl atrăgeau mai ales acei sfinți cu o viețuire foarte aspră. Această perioadă a reprezentat un moment decisiv în viața lui. Înainte de a pleca în Sfântul Munte, a petrecut o perioadă în mare asceză, pentru a se verifica pe sine dacă este pregătit pentru a deveni monah.
Ajuns în Sfântul Munte, a avut o perioadă de mari încercări, căci sufletul lui înseta după rugăciunea neîncetată și nimeni nu putea să-l ajute. Însă, acolo unde nu poate omul, plinește mila lui Dumnezeu. Într-un moment de mare agonie sufletească vede lumina necreată și primește darul rugăciunii neîncetate. ”Dintr-odată, m-am schimbat deplin şi am uitat de mine. M-am umplut de lumină în inimă, şi în afară, şi peste tot, fără să mai ştiu dacă am trup. Rugăciunea a început să se rostească de la sine înlăuntrul meu…”
În perioada ce a urmat, lui Gheron Iosif i s-a alăturat părintele Arsenie, un monah cu multă râvnă, și împreună au viețuit în locuri pustii pentru mai buna lucrare a rugăciunii isihaste, având ca povățuitori mai întâi pe Starețul Efrem Dogarul, iar apoi pe Starețul Daniil.
Starețul Iosif Isihastul împreună cu obștea sa
Cu timpul Gheron Iosif a început să fie din ce în ce mai cunoscut, drept urmare, căutând singurătatea, s-a dus într-o peșteră lângă Schitul Sfânta Ana Mică unde numărul obștii a ajuns la șapte. După aproape 13 ani, din cauza unor probleme de sănătate, mica obște se mută mai aproape de mare, la Noul Schit (Nea Skiti).
Pe 15 august 1959, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, Sfantul Iosif Isihastul trece la Domnul, după ce mai înainte i se vestise ziua adormirii sale.
În continuare redăm câteva cuvinte de îndrumare și mângâiere ale lui Gheron Iosif:
”Omul, ca un copil gângurind, cere de la Dumnezeu voia Lui cea sfântă. Dumnezeu, ca Părinte Atotbun, îi dă harul, dar îi dă și ispite. Dacă îndură fără să murmure ispitele, primește adaos de har. Dar cu cât primește mai mult har, în aceeași măsură primește și adaos de ispite.”
”Dacă ne-am fi născut sclavi, am fi primit și bătăi și lovituri în fiecare zi. Acum nu putem îndura nici un cuvânt mai greu venit din partea vreunui frate slab. O, neînțelepți și netăiați împrejur la inimă! La cea mai mică ispită ne lepădăm. Preferăm despărțirea veșnică de Hristos și unire veșnică cu Satana decat să îndurăm cu smerenie încercarea unei singure clipe!”
”Pune-ți tu obolul tău, ca să pună și Dumnezeu mulțimea de talanți. Aruncă-te la pământ. Fă-te țărână ca să calce toți peste tine. Zdrobește-ți inima și plângi cu durere în suflet ca să I se facă lui Dumnezeu milă de tine. Plâng și eu în fiecare zi, dar Hristos cere și lacrimile tale.”
”Pentru că am întinat mintea noastră și inima noastră și trupul nostru cu cuvântul, cu fapta, cu cugetul, acum nu mai avem îndrăzneală. Nu avem haină de nuntă. De aceea trebuie să ne curățim: cu spovedanie, cu lacrimi, cu durere în suflet; și, peste toate, cu rugăciunea, care îl curățește și desăvârșește pe om.”
”Smerenia nu este vorbă goală pe care o spunem noi: «sunt păcătos» și altele ca aceasta. Smerenia este adevărul. Să afli și să cunoști că ești un nimic. Acel nimic care era înainte de a face Dumnezeu lumea. Acest «nimic» suntem. Rădăcina ta, existența ta începe de la «nimic», și maica ta este țărâna, iar Creatorul tău este Dumnezeu. Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca și când nu ai fi primit? Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaște adevărul. Și acest adevăr ne-a spus Domnul că ne eliberează din păcat.”
După adormirea sa, semnele sfințeniei sale n-au întârziat. La 3 ani după adormire, moaștele sale aveau culoarea cihlimbarului. Capul starețului, relatează ucenicul său Efrem Filotheitul, răspândește bună mireasmă, mai ales în zona gurii, iar cu trecerea timpului răspândește din ce în ce mai multă mireasmă.
Micul paraclis înălțat pe locul unde a fost îngropat Starețul Iosif
Părintele Efrem Katounakiotul, un alt ucenic al său, spune că batista cu care starețul își ștergea lacrimile la rugăciune de asemenea răspândește bună mireasmă.
Nu de puține ori starețul Iosif s-a arătat ucenicilor și altor oameni care s-au rugat lui, în vis ori aievea, spre a-i povățui și a-i mângâia.
Sursa: Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2007.