Unii oameni, chiar dacă sunt credincioşi, nu-şi dau seama că o credinţă vie îi obligă să tindă spre desăvârşire. Se mulţumesc cu o existenţă mediocră, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate; nu-i duce gândul nicicum la schimbări radicale, care să se producă în ei sau cu participarea lor. „Credinţa fără fapte este moartă” spune Apostolul Iacob (Iacov 2, 20), iar faptele de iubire, de jertfire de sine, întărirea puterilor noastre duhovniceşti, frânarea aplecărilor spre păcat, conduita noastră morală în general, hotărârea de a-L urma pe Hristos, toate acestea decurg firesc numai dintr-o credinţă profundă şi adevărată. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră” (I Tesaloniceni 4, 3).
Domnul ne vrea desăvârşiţi, în El nu ne vom găsi doar izbăvire de ispite, ci şi nesecat izvor de putere duhovnicească. Domnul ne iartă greşelile, cu condiţia să nu le mai repetăm, El ne deschide o uşă, dar nu ne lasă să intrăm prin ea neînnoiţi, împovăraţi de vechile noastre păcate, cu năravuri rele şi cu gânduri perverse. Bolnavii de lepră au nevoie nu numai de iertarea păcatelor, ci şi de vindecare. Şi cu noi lucrurile stau la fel. Avem nevoie de iertare, dar în acelaşi timp ne trebuie şi un mijloc de vindecare de bolile noastre sufleteşti.
Într-o scrisoare către un confrate o faţă bisericească spunea: „Nu înceta să-ţi convingi turma pe care o păstoreşti că suprema fericire constă în sfinţenie şi că scopul final al jertfei răscumpărătoare a Mântuitorului este acela de a-i aduce pe oameni la sfinţenie şi la urmarea lui Hristos”.
***
Dumnezeu le iartă pe toate prin spovedanie
Omul ajunge în punctul de a nu vrea nici să se împărtăşească, socotind că este nevrednic de toate. Se străduieşte să-şi nimicească activitatea, sinele, devine nefolositor. Aceasta este cursa pe care satana o întinde…
Să nu ne întoarcem înapoi, la păcatele pe care le-am spovedit. Amintirea păcatelor pricinuieşte rău. Aţi cerut iertare? S-a isprăvit. Dumnezeu le iartă pe toate prin spovedanie. Nu trebuie să ne întoarcem înapoi şi să ne închidem în deznădejde. Să simţim bucurie şi recunoştinţă pentru iertarea păcatelor noastre.
Nu este sănătos să se întristeze cineva peste măsură pentru păcatele sale şi să se răzvrătească împotriva sinelui celui rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea şi dezamăgirea sunt lucrul cel mai rău. Sunt cursa satanei, ca să-l facă pe om să-şi piardă bunăvoirea sa către cele duhovniceşti şi să-l aducă la deznădejde, la nepăsare şi moleşeală. Atunci omul nu poate să facă nimic; este scos din folosinţă. Zice: „Sunt păcătos, întinat, sunt asta, sunt aia, n-am făcut asta, n-am făcut aia… Trebuia atunci, n-am făcut atunci, acum nimic… Se duc anii mei, s-au pierdut, nu sunt vrednic”. Îi creează un complex de inferioritate, o neroditoare nimicire de sine; toate pentru el sunt cocioabe. Ştiţi ce lucru greu e acesta? Este falsă smerenie.
Toate acestea sunt semne ale unui om deznădăjduit asupra căruia s-a înstăpânit satana. Omul ajunge în punctul de a nu vrea nici să se împărtăşească, socotind că este nevrednic de toate. Se străduieşte să-şi nimicească activitatea, sinele, devine nefolositor. Aceasta este cursa pe care satana o întinde pentru ca omul să-şi piardă nădejdea în iubirea lui Dumnezeu. Sunt lucruri înfricoşătoare, potrivnice duhului lui Dumnezeu.
Şi eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjeşte prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit! Să nu ne întoarcem înapoi şi să spunem ce n-am făcut. Însemnătate are ce-o să facem acum, din această clipă şi mai departe. Precum spune Apostolul Pavel: …uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte (Filip 3, 14). Pe Apostolul Pavel l-a cercat duhul temerii spre a-i tăia strădania către Hristos, dar el a prins îndrăzneală şi a zis: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Şi celelalte: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „ Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere (Rom. 35-36). Şi împăratul Proroc David: Nu voi muri, ci voi fi viu, şi voi povesti lucrurile Domnului (Ps. 117, 17). Să vă desfătaţi de Scripturi. Amintiţi-vă de acel cuvânt frumos: Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, şi cei ce mă caută vor afla har.
Sursa: ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”.
