Taina libertăţii din Pilda Semănătorului

Duminica a 21-a după Rusalii
(Pilda semănătorului – Luca 8, 5-15)
Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!
Parabola nou-testamentară din această duminică este una cu totul semnificativă pentru sensul vieții creștine. Ea arată firescul vieții omului în comuniunea cu Dumnezeu Care ne dăruiește adevărul Său mântuitor prin cuvintele Sale pe care, în cazul de față, Însuși Hristos le interpretează, caz mai rar în activitatea Sa mesianică. Mai mult, așa cum sugerează un interpret actual, Dumnezeu oferă învă­ță­tura Sa, calea Sa de viață pentru om fără ca să ceară nimic acestuia, ci doar să răspundă tot așa de firesc chemării la viața cu Dumnezeu, una a mântuirii, așa cum planta crește firesc din sămânța aruncată în pământ de semănător la vreme pentru a aștepta apoi creșterea și rodirea acesteia la vremea secerișului. Mântuitorul, interpretând propria parabolă, în sens că ea face referință la tainele Împărăției cerurilor, ne arată exact că sămânța este cuvântul lui Dumnezeu, semănătorul este Însuși Dumnezeu, iar țarina, lumea oamenilor, creația Sa care, așa după cum proprietarul casei stabilește regulile ei, tot așa și Dumnezeu a stabilit legile Sale pentru cei care locuiesc în casa Sa, pentru ca aceasta să funcțio­neze conform voinței stăpânului casei. Dumnezeu vrea, firesc, ca fiecare om să asume cuvintele Sale, care sunt pentru el, pentru viața lui și sensul ei superior, sublim în comuniunea bucuriei sfinte cu El Însuși și nu împotriva acestuia. Îndemnul – „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi…” (Luca 24,44) – învață pe om calea și sensul vieții în orizontul existenței oferit ca viață și comuniune firească cu Dumnezeu prin ascultarea de cuvintele Sale, o viață în harul sfințitor și mântuitor al lui Dumnezeu.
Suntem ai Lui, cuvintele Lui sunt pentru noi
Omul se împlinește real doar împreună cu Dumnezeu, ceea ce face cu totul inexplicabil și fără sens refuzul lui Dumnezeu, negarea Lui cu consecința îndepărtării păcătoase de la lumină la întuneric, la ignoranță, la moarte spirituală. Dumnezeu Se dăruiește pe Sine prin harul Său omului integral, odată cu învățătura Sa, cuvintele Sale care coincid cu voința Sa iubitoare și mântuitoare. Nu existăm la întâmplare, pe cont propriu, cum ar dori egoismul din noi, ci suntem ai Lui, în planul Lui de viață și mântuire, ca sens și împlinire umană în iubirea divină veșnică și luminoasă pentru minte și în bucurie a comuniunii, a relației personale reale pentru inimă, pentru întreaga ființă. Sămânța e aceeași peste tot și pentru toți. Faptul că ea cade în locuri diferite este semn că oamenii sunt diferiți în receptarea adevărului divin de viață și mântuire, dar acest adevăr exprimă misterul libertății pe care Dumnezeu, chiar dacă este Părintele nostru ceresc și absolut, îl respectă în totalitate, chiar cu refuzul și negarea Sa de o rațiune umană pradă urii. De aceea, locurile unde cade sămânța sunt diferite, după cum diferită este receptivitatea oamenilor față de cuvântul divin, așa cum de altfel se observă și astăzi ca întotdeauna. Unii dintre semenii noștri răspund integral chemării prin ascultarea de Dumnezeu cu entuziasm și devoțiune totală, cu smerirea de sine, pentru a face loc lui Hristos prin împlinirea poruncilor Lui, a iubirii ca lege și funcție ontologică de viață. Alții dintre semenii noștri se implică mai puțin, sunt reci sau căldicei la interpelarea divină prin medierea Bisericii, a ierarhiei ei sacramentale, alții refuză cu indiferenţă sau cu ură, printr-o atitudine antihristică și antieclesială, adevărul și viața ce au originea, sustenabilitatea și plinirea de la Dumnezeu. Hristos e realist în privința acceptării darului Său de adevăr și viață, ilustrând acest fapt, așa cum o reafirmă și în Predica de pe Munte și la Cina cea de Taină de mai târziu din viața Sa printre noi oamenii, anume că nu toți răspund în aceeași măsură chemării Sale, nu dau curs vocației și convocării la divin prin înțelegerea și asumarea acestui dar ca ontologie eclesială și euharistică pentru întreaga umanitate.
Cele patru categorii de ascultători
Dacă așteptarea lui Dumnezeu este ca toți oamenii să-și împlinească vocația lor conform logicii lor imanente legate de Logosul etern, de Hristos Fiul consub­­s­tanțial Tatălui și, totodată, Cuvântul lui întrupat întru Care locuiește trupește plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9), în logica parabolei, unii primesc cuvântul și rodesc deplin, alții parțial, unii prea puțin și unii deloc. Există, astfel, patru categorii de ascultători, pentru că prin rodirea bogată a cuvintelor lui Dumnezeu, care sunt adevăr și viață, ne realizăm deplin umanul din noi prin Dumnezeu. Se­mințele de lângă drum reprezintă pe aceia care aud cuvântul lui Hristos, Evanghelia Sa, a mântuirii, dar El o spune expres, diavolul îi corupe, îi copleșeşte cu răutatea lui, le întunecă orizontul și îi face fii ai întunericului care ispitește pe om și lumea prin păcate, fărădelegi, ură, ucideri de tot felul. Aceștia pot fi exponenții doar ai înțelepciunii lumii acesteia, care își formulează, evident, un discurs coerent, funcțional personal, social, politic, dar rupt, paralel discursului divin total, integral, temei al logicilor umane multiple, ce au ca temei al raționa­lității lor particulare logica absolută, ontologică divină. Doar raportate la aceasta, rațiunile multiple din istorie și din lumea noastră a oamenilor pot evita să nu fie ispitite de autosuficiență, chiar de autodistrugere, așa cum se manifestă uneori prin totalitarism ce alimentează ura, războiul, uciderea. În iureșul veacului se pierde esența umană, chipul uman chemat la îndumnezeire din rațiuni de egoism, semeție, bogăție materială. Semințele din loc pietros simbolizează persoanele superficiale, autosuficiente – expresia „nu le am cu Biserică” este un semn în această privință pe care unii dintre creștini îl exprimă nonșalant – care nu au rădăcină, omul fără rădăcini după expresia consacrată, ce refuză temeiul ontologic, tradiția, cultura, limba, spiritualitatea consacrate, valorile perene, familia, atitudini riscante pentru profilul uman în general și specifice erei globalizării, cosmopolitismului, cu ștergerea memoriei istorice, creștine, dacă nu există echilibrul necesar și discernământul spiritual și cultural dintre universal și particular. Cei asemănați cu sămânța înăbușită de spini sunt acei creștini pentru care grija exclusivă de cele lumești, prin cultivarea vani­tăților, eroziunea patimilor ce urâțesc fața umană chemată la vederea și contemplarea feței lui Hristos și a comuniunii sfinților prin căutarea mai întâi a Împă­răției lui Dumnezeu, a valorilor spirituale, superioare celor trecătoare și perisabile, neglijează și apoi uită, abandonează calea vieții și a mântuirii, împovărați de ispita veacului înșelător.
Dumnezeu așteaptă rod de la fiecare
Semințele căzute în pământ bun înseamnă rodirea cu smerenie și bucurie a cuvintelor Cuvântului care de la dimensiunea enun­țiativă, kerigmatică, apoftegmatică, specifică rostirii biblice și evanghelizării Bisericii sau înțelep­ciunii cuvioșilor din mănăstiri, devine experiență de viață, de bucurie lăuntrică dăruită de Hristos Însuși prin nuntirea mistică în cămara de taină din foișorul cel de sus al inimii curate și minții luminate de harul Duhului Sfânt pentru cei cu adevărat credincioși. Aceștia se îmbogățesc în Dumnezeu prin creștere exponențială în duhul lor, prin lectura și ascultarea cuvântului divin al Revelației scripturistice, particular, personal sau public, comunitar la Sfânta Liturghie, la Sfintele Taine și ierurgii ale Bisericii. Dumnezeu așteaptă de la fiecare creștin să rodească prin cuvintele adevărului divin și în viața de iubire eclesială deplin, după așteptarea Sa îndelung răbdătoare pentru a ne arăta fii ai luminii, ai Învierii și ai Împărăției Sale veșnice.
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru
Sursa: ZiarulLumina.ro.