Fiecare poate trece prin momente de criză, întreruperea unor relaţii importante, trăirea unor sentimente cu conţinut afectiv negativ – furie, dezamăgire, teamă, vinovăţie -, care par ca un zid de netrecut. Ni se poate părea că viaţa nu mai are niciun sens, că această criză nu va mai trece, iar noi nu vom mai reuşi să regăsim bucuria dinainte.
„Aveam 25 de ani şi aveam mulţi prieteni. Mi se părea că sunt bogată, că nu am nevoie de altceva, nici măcar de Dumnezeu. Aveam, sau credeam că am, încredere nelimitată în ei. Mă completau… de fapt, pentru a spune mai mult lucrurilor pe nume, fără ei mă simţeam incompletă, dar încă nu îmi dădeam seama de asta. În decurs de jumătate de an, în urma unor evenimente pe care sub nicio formă nu le-aş fi putut anticipa, multe dintre relaţiile de prietenie s-au răcit, s-au întrerupt, lăsându-mi un gust amar, sentimente puternice de furie şi regret. Reperele din viaţa mea, pe care le consideram cele mai stabile, dispăruseră dintr-o dată, iar cel mai greu de înţeles şi acceptat pentru mine era senzaţia că eu nu aveam niciun cuvânt de spus în asta. Jocurile erau făcute sau mai bine zis zarurile erau aruncate. Încercarea de a găsi o logică pentru tot ceea ce s-a întâmplat m-a dus spre o explicaţie pe care o rosteam mai mult cu tristeţe şi ironie decât cu convingere – Dumnezeu a încercat să îmi arate că nu trebuie să am mai multă încredere în oameni decât în El.“
Relatările Irinei D. pot părea rupte, parţial sau în totalitate, din experienţa de viaţă a multora dintre noi. De multe ori, însă, aceste momente de criză vin tocmai pentru a rearanja lucrurile din viaţa noastră, pentru a ne arăta unde greşim, precum şi faptul că temelia vieţii noastre este stabilită pe fundamente greşite, fragile, instabile. Iar dacă tiparele noastre relaţionale sunt greşite, disfuncţionale, ele nu pot fi reaşezate uneori decât prin evenimente cu caracter de şoc.
Lecţia durerii, deşi de cele mai multe ori greu de învăţat, acceptat, asimilat, conduce la evoluţie personală, precum şi în relaţiile cu ceilalţi, la echilibrare. De multe ori, în viaţă, rămânem ancoraţi în relaţii în care mai mult oferim decât primim, în care prioritatea este întotdeauna împlinirea nevoilor celuilalt, în care suntem dominaţi, controlaţi sau, dimpotrivă, controlăm, dominăm, din teama de a nu fi abandonaţi. De cele mai multe ori, relaţiile de prietenie, de iubire sau chiar cele cu rudele au la bază dorinţa de a ne confirma valoarea, prin alimentarea, confirmarea trăsăturilor de caracter, valorilor, opţiunilor noastre. În numeroase situaţii, în relaţiile noastre nu spunem ceea ce ne deranjează, nu punem limite, nu avem capacitatea de a spune „nu“, ne simţim neputincioşi să determinăm schimbări. Dependenţa de ceilalţi (co-dependenţa) este interpretată, în cele mai eronate moduri, drept iubire, prietenie, altruism, spirit de sacrificiu. Nimic din toate aceste interpretări nu corespunde realităţii, întrucât raţiunea pentru care alegem în mod semi-conştient să rămânem în aceste relaţii este frica, nesiguranţa şi nicidecum iubirea.
Există însă nişte etape, nişte modalităţi de a vindeca acest tip de relaţii bolnăvicioase, cauzatoare de suferinţă. În momentul în care alegem să-L punem pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre, iar nu pe ceilalţi semeni sau propria persoană, caracterul relaţiilor se schimbă în mod radical, acestea devenind mai vii, mai autentice, eliberându-se de frică şi făcând loc iubirii adevărate.
Învăţaţi ce înseamnă iubirea adevărată de la însăşi sursa ei, Domnul nostru Iisus Hristos, studiind Sfânta Scriptură. Veţi remarca faptul că, din modul în care se raportează El la oameni, lipseşte manipularea, constrângerea, reprimarea propriilor sentimente. Totodată, veţi putea remarca faptul că El vorbeşte în mod deschis, sincer, cu ceilalţi, lăsându-le totodată libertatea propriilor acţiuni şi alegeri. De asemenea, ceilalţi sunt iubiţi, valorizaţi, pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce ar putea face pentru El.
Priveşte crizele din viaţa ta ca pe şanse pe care ţi le dă Dumnezeu pentru a face schimbări, pentru a renunţa la tiparele tale disfuncţionale de relaţie. Pornind de la momentele de criză, ia decizia de a schimba modul în care te raportezi la ceilalţi şi începe propriul proces de vindecare.
Renunţă la idolatrizarea relaţiilor, devenind conştient/-ă că aceasta nu este o atitudine sănătoasă. A-ţi pune mai mult nădejdea în oameni decât în Dumnezeu este primul pas spre o relaţie bolnavă, dependentă de semeni.
Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi arate care sunt slăbiciunile tale în relaţia respectivă, ce punct sensibil al tău îţi alimentează dependenţa faţă de relaţie. Poate fi teama de singurătate, neîncrederea în propria persoană sau mândria. Vei putea astfel înţelege că vindecarea în relaţie vine de la vindecarea propriilor slăbiciuni.
Priveşte-ţi în permanenţă relaţiile prin prisma onestităţii şi iubirii, devenind astfel conştient de măsura în care eşti onest faţă de tine şi faţă de celălalt, precum şi de cât de mult relaţia ta este ghidată de iubire sau de teamă şi dominare.
Fii deschis cu semenii tăi şi comunică-le schimbările pe care le aştepţi în relaţia cu ei şi fii pregătit/-ă totodată să primeşti reacţii de dezaprobare din partea lor. În etapa aceasta ar putea să îţi fie de folos un jurnal, în care să scrii despre schimbările făcute şi despre sentimentele pe care le trăieşti pe parcursul acestor etape.
Asumă-ţi responsabilitatea pentru greşelile pe care le-ai făcut în relaţie şi cere iertare pentru ele. Este singura modalitate de a te elibera cu adevărat.
Nu în utimul rând, priveşte aceste schimbări cu încredere, întrucât chiar dacă vor fi mai dificile la început, ele nu vor întârzia să îşi arate roadele.
Psiholog Dana Alecu
Sursa: ziarullumina.ro