În timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, ginerele său, s-a pornit mare persecuţie contra creştinilor. În urma victoriei obţinute în 297 contra perşilor, Maximian Galeriu, socotind pe nedrept că îndeosebi creştinii sunt vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman, a hotărât îndepărtarea soldaţilor creştini din armată, pentru că ei nu dădeau dovadă de vitejie ucigând în timpul luptelor pe duşmanii imperiului.
La Durostor, în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată ostaşul creştin Iuliu în faţa dregătorului locului, Maxim, căruia i s-a spus că veteranul Iuliu nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor, ca să jertfească zeilor.
Iuliu i-a răspuns lui Maxim că cele afirmate de slujitori sunt adevărate. „Nu dispreţuiesc poruncile, desigur, a spus el. Dar eu sunt creştin şi nu pot face ceea ce vrei. Căci nu se cuvine să uit pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu”.
Maxim i-a zis: „- Ce lucru mare este să tămâiezi (statuile zeilor şi ale împăraţilor) şi să pleci!”. Iar Iuliu a mărturisit: „- Nu pot să dispreţuiesc poruncile dumnezeieşti şi să mă arăt necredincios Dumnezeului meu”. De altfel, el îşi făcuse datoria de ostaş. De şase ori a mers la război şi s-a luptat, fără să fie mai prejos decât alţii. „- După gradul meu, a spus el, sunt acum veteran. Mă tem totdeauna de Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi îi datorez neîncetat ascultare”.
Auzind acestea, dregătorul Maxim l-a îndemnat cu blândeţe: „- Iuliu, te văd bărbat înţelept şi destoinic. Jertfeşte zeilor, convins fiind de mine, ca să dobândeşti o mare răsplată!”. Iuliu însă a rostit cu îndrăzneală: „- Nu fac ceea ce doreşti, ca să nu ajung la osânda cea veşnică”.
Maxim a căutat să-l înduplece, vorbindu-i mai departe cu blândeţe: „- Oare socoteşti, Iuliu, că este păcat să mă asculţi pe mine ? Eu nu te silesc, ca să nu pară ca ai consimţit prin forţă. De aceea, mergi în siguranţă la casa ta, primind leafa pentru cei douăzeci de ani de serviciu şi nimeni nu va mai fi supărat din pricina ta”.
Iuliu i-a replicat că banii aceştia ai satanii şi sfatul lui cel viclean nu trebuie să-l lipsească de lumina cea veşnică. El nu poate tăgădui pe Dumnezeu şi-l roagă să dea hotărârea împotriva lui ca împotriva unui creştin.
Discuţia între veteranul Iuliu şi dregătorul Maxim este una dintre cele mai interesante. Maxim s-a adresat din nou lui Iuliu: „- De nu vei asculta de poruncile împărăteşti şi de nu vei jertfi zeilor, îţi voi tăia capul”.
Iuliu a răspuns: „- Bine ai gândit. Te rog deci, preabunule, pe sănătatea împăraţilor, să îndeplineşti gîndul tău şi să dai împotriva mea hotărârea, ca să se desăvârşească juruinţele mele”.
Maxim îl întâmpină iarăşi: „- De nu te vei întoarce şi de nu vei jertfi zeilor, ţi se va împlini dorinţa ta!”.
Iuliu a susţinut cu tărie: „- De voi merita să sufăr aceasta, îmi va rămâne o laudă veşnică”.
Maxim l-a îndemnat din nou: „- Ia seama la tine! De vei suferi pentru legile patriei (pământeşti), vei avea o laudă continuă”. Iuliu însă răspunse: „- Desigur, pentru legi sufăr aceasta, dar pentru cele dumnezeieşti”.
Maxim i-a spus: „- Un om răstignit şi mort (Iisus Hristos) v-a încredinţat acestea? Vezi cât de nepriceput eşti să te temi Mai mult de un mort, decât de împăraţii care trăiesc?”.
Iuliu însă mărturiseşte: „- Acela (Iisus Hristos) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viaţa cea veşnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viaţă veşnică; cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veşnică”.
Auzind această credinţă, Maxim i-a ripostat: „- Deplângându-te, te sfătuiesc ca mai degrabă să jertfeşti zeilor, ca să trăieşti împreună cu noi”. Iuliu a răspuns: „- De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte. Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veşnicie”. Maxim a stăruit, îndemnându-l să jertfească zeilor, căci altfel va porunci să fie ucis. Dar Iuliu a susţinut cu hotărâre: „- Am ales să mor pentru un timp, ca să trăiesc în veşnicie cu sfinţii!”.
Văzând credinţa sa neclintită în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dregătorul Maxim a dat această sentinţă: „Iuliu, nevoind să se supună poruncilor împăraţilor, primeşte pedeapsa tăierii capului”.
Şi pe când îl duceau la locul de osândă, îl sărutau toţi.
Un oarecare Isihie, care era ostaş creştin şi era şi el închis, i-a zis Sfântului Mucenic: „- Te rog, Iuliu, să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi, şi să-ţi aminteşti si de mine. Bineînţeles că şi eu te voi urma. Te rog, salută pe Pasicrate şi pe Valention; slujitorii lui Dumnezeu, care au luat-o înaintea noastră către Domnul, prin buna mărturisire”.
Iar Iuliu, sărutându-l pe Isihie, i-a zis: „- Grăbeşte-te, frate, să vii (în împărăţia cerurilor), căci iau auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat”. Şi primind Iuliu ştergarul, s-a legat la ochi şi şi-a acoperit capul, apoi s-a rugat fierbinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru numele Căruia pătimesc acestea, Te rog să binevoieşti a primi sufletul meu cu sfinţii Tăi martiri”.
Aşadar, slujitorul diavolului, tăindu-i capul cu sabia, a pus sfârşit vieţii pământeşti a Preafericitului Mucenic, pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987