Viaţa Sfintei Mari Mucenițe Marina

Sfânta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, Marina rămânând orfană încă din scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Şi venind copiliţa în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii, învăţătorii cuvântului lui Dumnezeu se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre oamenii cei simpli, se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau sfânta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la creştinătate.
Deci s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare şi cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni şi a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a pregătit celor ce cred în El şi-L iubesc, viaţă fără de sfârşit, slavă şi împărăţia veşnică. Auzind acestea Sfânta Mare Muceniţă Marina cea cu bună înţelegere, a crezut în Hristos, inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea şi nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Şi precum credea într-Însul cu inima, tot aşa nu se ruşina a-L mărturisi pe El cu gura, deşi era încă nebotezată, căci nu aflase preot creştin, care să o boteze pe ea. Şi dorea Sfânta Marina să-şi verse sângele său pentru Hristos şi cu acela să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulţi din sfinţii mucenici – bărbaţi şi femei – s-au botezat în sângele lor, punându-şi sufletele lor pentru Domnul, şi voia şi ea să se facă următoarea acelora.
Iar Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urât-o şi o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar fecioara Marina îşi punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Şi venind în vârsta cea desăvârşită, ca la 15 ani, a ieşit odată la oile tatălui său, care păşteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că eparhul părţilor Răsăritului, Olimvrie, un muncitor cumplit al creştinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum şi, văzând-o că este frumoasă, s-a mirat de neobişnuita ei frumuseţe şi îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gândit să o ia de soţie. Deci a stat în loc şi, privind-o, a început a o întreba: „De ce neam eşti, fecioară? A cui fiică eşti şi cum te numeşti? Să-mi spui mie despre tine tot adevărul, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere şi de eşti din părinţi liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de eşti roaba cuiva, te voi răscumpăra şi te voi face femeia mea”. Iar fecioara, înfrumuseţându-se mai mult cu întreaga înţelepciune decât cu podoaba feţii, i-a răspuns cu blândeţe şi i-a spus a cui fiică este şi cum se numeşte. Dar n-a tăinuit nici aceea că este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul, şi că însoţindu-se cu Acela prin dragostea inimii, nu are trebuinţă de alt mire.
Iar eparhul, auzind că fecioara este creştină, îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împăraţi asupra creştinilor ca să-i muncească, a poruncit ostaşilor să o ia pe dânsa şi să o ducă în cetate după dânsul, însă cu cinste, pentru că auzind cuvintele ei cele fecioreşti cu bună înţelegere, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă degrab de la Hristos şi să o aducă spre a sa voie.
Iar fecioara, fiind dusă de către ostaşi, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine şi nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmaşii mei; auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene; înţelegerea mea să nu se schimbe din înşelăciunile lor cele spurcate; inima mea să nu se înfricoşeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credinţă să fie aruncată în tina noroiului şi să nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine, ci trimite-mi ajutor din înălţimea sfântului Tău scaun şi-mi dă înţelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmându-mă cu puterea Ta şi cu darul Tău înţelepţindu-mă, să stau fără de frică şi să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Aşa, Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vânează şi ca peştele în mreajă. Deci vino şi mă izbăveşte de toate meşteşugirile vrăjma­şului”. Astfel rugându-se sfânta pe cale, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Şi intrând eparhul în cetate, a adus jertfă necuraţilor săi zei, după obiceiul său păgânesc, şi a făcut praznic în numele împăraţilor săi, iar pe câţi creştini a prins, pe toţi i-a aruncat în temniţă, ca să fie păziţi pentru munci. Iar pe fecioara Marina a încredinţat-o la nişte femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, şezând la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Sfânta Marina la întrebare, pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în faţă, el privea cu dulceaţă la negrăita ei frumuseţe şi se rănea cu dragoste trupească fără de măsură pentru ea. Apoi a început a vorbi cu îmbunări către dânsa, zicând: „Preafrumoasă fecioară, toţi zeii ştiu că-mi este milă de tinereţile tale şi-ţi cruţ trupul tău cel tânăr care cu podoabă înfloreşte. Te rog, ascultă-mă pe mine şi adu jertfa zeilor, ca să-ţi fie bine, pentru că multe averi şi bogăţii vei lua îndată şi vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine şi mai cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învăţându-mă a cunoaşte pe Tatăl cel ceresc şi pe Unul născut Fiul Lui şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeul cel adevărat şi viu; şi deprinzându-mă a mă închina Lui şi a-I aduce jertfa de laudă totdeauna, nu mă voi închina zeilor voştri, pe care nu i-am cunoscut, nici nu le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fară de suflet şi nesimţitori, nesimţindu-se singuri pe ei şi neştiind dacă li se aduce cinste sau nu. Deci unora ca acelora nu le voi da cinstea aceea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăşi mă rog ţie, ascultă-mă şi cinsteşte pe zeii cei nebiruiţi, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetăţenilor te vei învrednici de mare cinste, căci te voi lua de soţie şi toţi vor începe a te cinsti, ca pe soţia mea cea iubită. Eu îţi voi fi spre slavă şi cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia şi îndulcirea vieţii mele. Iar de nu mă vei asculta şi vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să ştii că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, şi vei pierde în zadar aşa o frumuseţe ca a ta, sănătatea şi viaţa cea dulce.
Căci vei lua multe, amare şi nesuferite munci, şi de foc şi fiare vei pieri”.
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credin­ţa mea cea întru Hristos, cu necredinţa voastră, nici cu îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă El a răbdat cruce şi moarte pentru mine, necruţându-Şi sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru Dânsul, necruţându-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Deci să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Iar cele ce-mi zici pentru însoţire, despre cinste, despre slavă şi despre bogăţii, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Oare mă voi lepăda de Mirele meu Hristos, împăratul Cel fără de moarte, şi să mă însoţesc cu un câine puturos, mort cu sufletul? Nicidecum”.
Auzind eparhul nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea ale Sfintei Marina şi socotindu-le drept ocară mare şi spre necinstea lui, s-a umplut de mânie şi îndată, schimbând dragostea spre vrajbă şi spre urâciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ şi s-o bată fără cruţare cu vergi. Şi sfânta fiind bătută mult fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din răni ca pâraiele, încât înroşea pământul. Iar poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, căci vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită cumplit. Deci mulţi dintre ei plângeau. Iar propovăduitorul striga: „Marino, jertfeş­te zeilor, ca să nu-ţi pierzi în deşert frumuseţea şi să te lipseşti mai înainte de vreme de această viaţă dulce”.
Iar muceniţa, ridicându-şi ochii minţii către Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor şi întărire în nevoinţa sa cea pătimitoare. Şi nu simţea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos şi răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. încă şi unii din popor ziceau către dânsa: „Fecioară, pentru ce îţi pierzi frumuseţea ta de bună voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde şi se va şterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!” Iar sfânta a răspuns către dânşii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici şi ajutători ai răutăţii! Voi sunteţi plini de duhul înşelăciunii. Precum de demult şarpele a sfătuit cu vicleşug pe Eva în Rai; tot aşa şi voi acum mă sfătuiţi să mă depărtez de Dumnezeul meu. Ci depărtaţi-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veţi înşela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Apoi încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniţă: „Marino, iată începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci şi mai mari”. Sfânta a răspuns: „Fă toate cele ce-ţi plac, atât ţie, cât şi tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută şi El va ruşina toate meşteşugirile voastre degrab!” Deci eparhul, mâniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane şi să-i sţrujească trupul cu ostii de fier. Iar ea, ridicându-şi ochii spre cer, zicea: „Vrăjmaşii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; dar Tu, Doamne al meu, caută spre mine şi mă miluieşte. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viaţă, ca să mă înţelepţească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt şi să mă întărească, ca să stau cu vitejie împotriva diavolului şi a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de ruşine şi de necinste, şi să fiu spre pildă celor ce Te iubesc şi îşi păzesc cinstea pentru Tine, ca să câştig cu dânşii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecăţii Tale celei drepte”.
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai neomenosului chinuitor, ca nişte mâncători de trupuri, îi strujeau trupul cu ostiile şi o chinuiau mai cumplit. Şi carnea îi cădea, iar sângele îi curgea pe pământ, încât i se vedeau oasele goale. Deci eparhul, neputând să se uite la o muncire cumplită ca aceea, îşi acoperise faţa. Şi toţi care erau de faţă se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Iar tiranul grăia către dânsa: „Marino, până când nu-ţi va fi milă de tine? Iată că ţi s-a zdrobit trupul; deci măcar acum hotărăşte-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârşit”. Muceniţa a răspuns: „O, urâtule câine şi porcule, care mănânci trupuri omeneşti! Tu te prefaci că te milostiveşti şi ţi-e jale de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece însuşi Hristos, Cel ce nu S-a cruţat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci şi mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun şi de-mi voi cruţa trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăţia cerească?” După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe muceniţa de la muncire şi s-o arunce într-o temniţă osebită, adâncă şi întunecoasă, unde se aruncau cei osândiţi la moarte.
Deci Sfânta Muceniţă Marina, stând singură în temniţa aceea, nefiind atunci acolo alţi osândiţi, se ruga lui Dumnezeu întru căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia îţi stau înainte cu frică toate puterile cereşti şi toate începătoriile şi stăpâniile se cutremură înaintea feţei Tale, şi toată zidirea se ţine, se schimbă şi se înnoieşte cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din înălţimea cerului, de pe scaunul slavei Tale, spre mine, smerita, netrebnica şi nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit şi pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută şi vindecă acest trup rănit de bătăi şi rupt ca un sac! Înnoieşte sufletul meu şi-l păzeşte în împărăţia Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc şi să calc pe vrăjmaşul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele, ca să-i sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca şi în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!”
Sosind noaptea şi sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoşa pe muceniţa prin nişte înfiorări de năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci temniţa s-a cutremurat fără de veste şi s-a văzut o oarecare strălucire ca un fum dintr-un foc, şi s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriţ, mare şi înfricoşat, care era înconjurat şi încins împrejurul trupului său celui văzut cu mulţi şerpi mici şi cu vipere. Acela a şuierat înfricoşat şi, căscând gura mare şi spurcată, slobozea o putoare nesuferită. Şi înconjurând împrejur pe muceniţă, îi făcea frică mare şi spaimă; apoi, deschizându-şi foarte gura cea prea spurcată, a năvălit şi a apucat capul sfintei înghiţindu-l, încât muceniţa se părea că este înghiţită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit. Însă ea nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a îndoit în credinţă; ci, îndreptându-şi toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, şi îndată a văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieşit întreagă şi nevătămată din înghiţirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoşarea, nălucirea şi vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghiţit pe balaur şi pe toţi şerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad, iar pe sfânta muceniţă a strălucit-o o lumină cerească şi, uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniţei ridicat şi raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Şi a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiţă albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmaşul cel rău. Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înţelepte în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!”
Porumbiţa grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negrăită bucurie şi dulceaţă, iar trupul ei cel rupt se vindeca şi simţea singură în sine cum creştea carne în rănile ei şi le umplea, şi pielea cea rănită o acoperea. Deci i s-a ridicat toată durerea şi neputinţa şi s-a făcut cu tot trupul sănătoasă şi frumoasă, ca şi mai înainte. Şi a început a mulţumi lui Dumnezeu, strigând şi zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne; Te proslăvesc Doamne, Dumnezeul meu, şi laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat şi ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit şi nu m-ai dat în mâinile vrăjmaşilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt şi înfrico­şările lor le-ai gonit din mine. Iar acum, bucurându-mă şi veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învredniceşti pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, aşa şi cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra cu sfintele fecioare care s-au făcut Ţie mirese, în cămara Ta cea cerească, că eşti binecuvântat în veci!” În nişte vedenii şi descoperiri ca acestea, şi într-o bucurie ca aceasta prăznuitoare a petrecut Sfânta Marina toată noaptea aceea, până ce s-a luminat de ziuă şi a sosit vremea sfârşitului nevoinţei sale.
Iar a doua zi, eparhul Olimvrie iarăşi a şezut la judecata sa cea necurată şi nedreaptă, adunându-se la privelişte tot poporul. Deci poruncind el ca să scoată pe muceniţă din temniţă, a pus-o înaintea sa la întrebare. Şi văzând-o pe ea cu faţa luminoasă şi cu tot trupul întreg şi sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte tare şi tăcea uimit, nepricepând cum muceniţa, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit atât de desăvârşit. încă se mira şi poporul de acea minunată tămăduire. Deci unii ziceau că mare este puterea lui Hristos, iar alţii o numeau pe aceea vrajă.
Apoi eparhul, abia deschizându-şi gura, a început a zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noştri, căci, milostivindu-se spre tinereţea şi frumuseţea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade şi ţie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplăteşti cu jertfe mulţumitoare. Iar mai vârtos se cade ţie ca să fii următoare şi moştenitoare tatălui tău, ca precum el slujeşte zeilor în rânduiala jertfirii, tot aşa şi tu te vei face jertfitoare şi le vei sluji lor în toate zilele vieţii tale”. Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu şi să slujesc zeilor voştri celor mincinoşi şi morţi. Şi mai ales se cade ţie să cunoşti pe Unul Dumnezeul cerului şi să crezi în El, văzând puterea Lui în mine, căci pe mine, pe care tu m-ai rupt ieri în bucăţi, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă şi sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor şi al trupurilor omeneşti”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăşi s-o chinuiască pe sfânta.
Deci au spânzurat-o din nou la muncire şi, aducând lumânări aprinse, îi ardeau spatele şi coastele ei, iar ea, afundându-şi mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Şi a fost arsă ca un cărbune şi friptă ca nişte carne de mâncare. Iar după ce au luat-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învredniceşte-mă a trece şi prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci întru împărăţia Ta!” Iar muncitorul, auzind că muceniţa a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa”.
Deci a poruncit să tragă un poloboc foarte mare şi să-l umple cu apă şi să arunce într-însul pe muceniţă legată, ca, afundându-se în apă, să se înece. Şi când au luat-o slujitorii ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care întru bărbăţie scoţi pe cei ferecaţi, Care dezlegi legăturile morţii şi ale iadului şi ridici din morminte cu voia dumnezeieştii Tale puteri, caută spre roaba Ta şi rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez cel dorit de mine şi spre a doua naştere, cea spre viaţa veşnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!”
Aşa rugându-se muceniţa, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă şi, afundându-o, voiau să o înece. Dar îndată s-a cutremurat pământul şi legăturile muceniţei s-au dezlegat, iar sluji­torii, cuprinşi de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei şi i s-a arătat iarăşi acea porumbiţă albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălţime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur şi zburând pe deasupra capului muceniţei, se atingea cu picioarele de creştetul capului ei şi iarăşi zbura în înălţime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci şi de unii din cei ce stăteau de faţă, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulţi creştini tăinuiţi, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Iar sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta slăvind şi binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, slobozind raze prea luminoase; şi porumbiţa aceea, zburând, a şezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ţie, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseţii cea neveştejită şi te vei odihni cu sfinţii în împărăţia cerurilor!” Poporul auzind acel glas, încă şi pe muceniţă văzând-o ieşind din apă cu trupul sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul şi frumoasă, îndată o mulţime mare de bărbaţi şi de femei au crezut în Hristos şi au mărturisit că sunt creştini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos.
Iar ighemonul s-a înspăimântat, văzând întoarcerea către Hristos a poporului celui atât de numeros, şi nu ştia ce să facă. Apoi, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului şi a poruncit ca pe toţi cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, câţi erau în popor necredincioşi sau fricoşi, aceia au fugit. Iar câţi au crezut cu adevărat, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut ucişi bărbaţi şi femei ca la cincisprezece mii, care, botezându-se în sângele lor şi curăţindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununaţi cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a osândit-o şi pe muceniţă a fi tăiată cu sabia. Şi fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere, a cerut puţină vreme la cei ce o duceau pe ea şi, întorcându-se spre poporul cel ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toţi să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, şi să fugă de înşelăciunea diavolească şi de pierzarea închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toţi şi deodată s-a cutremurat pământul şi a venit frica peste toţi. Şi mulţi au căzut la pământ de frică, chiar şi călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinţii Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa şi întinzându-Şi mâinile ca să-i primească sufletul ei. Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe călău ca degrabă să-şi săvârşească porunca lui. Deci şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi astfel a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului şi a fost dus în locaşurile cereşti.
Aşa şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei sale Sfânta Mare Muceniţă Marina, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea ei a scris-o cel ce a văzut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teotim, care a privit la toate muncile ei şi s-a învrednicit a fi văzător al acelor vedenii, care i s-au descoperit sfintei. El a dat acestea credincioşilor spre folos şi spre cinstea şi pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, şi spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.