Inceputul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti sunt înfrângerea, smerenia şi umilinţa, care purced din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. „Aproape este Domnul de cei cu inima înfrântă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui” (Psalmi 33, 18). „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50, 18).
Un vestitor al Evangheliei l-a învăţat pe un mare păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind două săptămâni la rând o rugăciune din doar patru cuvinte: „Doamne, arată-mi inima mea!”. După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar. Îşi „aflase” inima. Această „aflare” este începutul mântuirii.
Cu această „aflare” s-a mântuit și vameşul. Când ai ajuns la „aflarea” aceasta, Duhul Sfânt te duce mai departe, în faţa iubirii lui Dumnezeu.
Părintele Iosif Trifa
Extras din ”Oglinda inimii omului”, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pag. 41
Pe măsură ce începi a te ruga în duh și adevăr înaintea unei sfinte icoane – de pildă, a Mântuitorului – așa încât dacă credința ta în prezența celui zugrăvit în icoană ajunge până la a-L vedea viu pe acesta, aceasta chiar se întâmplă, prin har, cu adevărat.
Pildă sunt icoanele făcătoare de minuni, care vorbesc, izvorăsc lacrimi, sânge și așa mai departe: fiindcă anume acestea arată toate neobișnuit de viu și de expresiv. Ce e cu neputință pentru Dumnezeu, Care poate să dea viață pietrei și să facă din ea un om…? Tot așa, în chip minunat, El poate face asta cu un chip zugrăvit. Toate sunt cu putință celui care crede (Mc. 9, 23), și către cel credincios Se pogoară în chip minunat Cel Preaînalt – iar El se unește cu semnul de viață făcător al crucii și face minuni.
Sfântul Ioan de Kronstadt
Extras din „În lumea rugăciunii”, Ed. Sophia, pag. 97